— Chiar dânsul e, Vahruşin, Afanasi Ivanovici, şi la rugămintea măicuţei dumneavoastră, care v-a mai trimis o dată bani prin dumnealui tot aşa, dânsul n-a refuzat nici de data asta şi l-a înştiinţat zilele trecute pe Semion Semionovici să vă dea treizeci şi cinci de ruble, în aşteptarea unor vremuri mai bune.

— I-auzi, „în aşteptarea unor vremuri mai bune“, aici ai brodit-o de minune, dar nici cu „măicuţa dumneavoastră“ n-a fost rău. Ei, ce spui, după dumneata, e sau nu în toate facultăţile mintale?

— După mine, este. N-ar mai trebui decât o semnătură.

— Ţi-o dă numaidecât. Ai registrul?

— Da, poftiţi.

— Dă-l încoa’. Hai, Rodea, ridică-te. Te ţin eu. Ia tocul şi semnează, că acum, frate, banii sunt mai dulci decât glucoza.

— Nu-mi trebuie, zise Raskolnikov împingând tocul la o parte.

— Ce nu-ţi trebuie?

— Nu semnez.

— Ptiu, drace, cum vrei să iei banii fără semnătură?

— Nu-mi trebuie... banii...

— Auziţi, nu-i trebuie banii! Hai, frate, asta-i o minciună, mă pun martor! N-ai grijă, te rog, vorbeşte într-o doară, aluat-o iar razna. De fapt, aşa e şi când n-are nimic... Dumneata eşti un om chibzuit, îl ghidăm noi, adică îi ducem noi mâna şi el semnează. Ia să...

— Mai pot să trec şi-altădată.

— Nu, nu, de ce să te mai deranjezi. Dumneata eşti om chibzuit... Hai, Rodea, nu ţine oaspetele pe loc... doar vezi... aşteaptă...

Dădu să treacă la fapte şi să-i ia mâna.

— Lasă, pot..., spuse Raskolnikov, luând tocul şi semnând în registru.

Flăcăul puse banii jos şi se îndepărtă.

— Bravo! Şi-acum, frate, n-ai vrea să mănânci?

— Ba da, răspunse Raskolnikov.

— Ai supă?

— Ce-a rămas de ieri, răspunse Nastasia, care nu se clintise din loc.

— Cu cartofi şi crupe de orez?

— Cu cartofi şi crupe.

— O ştiu pe de rost. Adă-ncoa’ supa şi nişte ceai.

— Bine.

Raskolnikov privea totul cu adâncă uimire şi cu o frică tâmpă, fără noimă. Se hotărâse să tacă şi să aştepte să vadă ce-o să se întâmple. „Parcă n-aş delira, se gândi, parcă ar fi adevărat...“

Peste două minute, Nastasia se întoarse cu supa şi anunţă că vine îndată şi ceaiul. Odată cu supa adusese două linguri, două farfurii şi tot tacâmul: solniţă, piperniţă, muştar pentru carnea de vită şi tot ce se cuvine; asemenea rânduială nu mai pomenise de mult. Faţa de masă era curată.

— N-ar fi rău, Nastasiuşka, să ne comande Praskovia Pavlovna şi vreo două berici. Ca să bem şi noi.

— Ia te uită, da’ vioi mai eşti! mormăi Nastasia şi plecă să-i împlinească porunca.

Raskolnikov continua să se uite cu aceeaşi privire stranie, încordată. Între timp Razumihin se mutase pe divanul lui şi, neîndemânatic ca un urs, îi apucase capul cu mâna stângă, în ciuda faptului că s-ar fi putut ridica puţin şi singur, iar cu dreapta îi duse lingura de supă la gură, după ce suflă în ea de câteva ori, să nu frigă. Supa era însă doar călduţă. Raskolnikov sorbi lacom o lingură, pe urmă încă una şi încă una. Dar după câteva linguri, Razumihin se opri deodată şi spuse că pentru ce urma trebuia să-l consulte pe Zosimov.

Nastasia intră cu două sticle de bere.

— Ceai nu vrei?

— Ba vreau.

— Fă-te-ncoa’ mai repede cu ceaiul, Nastasia, un ceai acolo merge şi fără facultate. Dar uite şi bericica. Se mută pe scaunul lui, îşi trase supa şi carnea de vită în faţă, şi începu să mănânce cu o poftă de parcă nu mai mâncase de trei zile.

— Acum, frate Rodea, mănânc la voi în fiecare zi, bolborosi atât cât îi îngăduia gura plină cu carne, iar cea care mă cinsteşte, din toată inima, e Paşenka, gazda ta. Eu, vezi bine, nu-i cer nimic, însă nici nu mă împotrivesc. Dar uite-o pe Nastasia cu ceaiul. Ca vântul şi ca gândul! Nastenka, nu vrei şi tu o bericică?

— Ia mai du-te-ncolo!

— Atunci un ceiuţ?

— Un ceiuţ, poate.

— Hai, toarnă-ţi. Stai, ţi-l torn eu. Şezi la masă.

Făcând pe gazda, îi turnă o ceaşcă, pe urmă încă una, îşi lăsă prânzul şi se mută iar pe divan. Ca şi mai înainte, îşi petrecu mâna stângă pe după capul bolnavului, îl ridică puţin şi începu să-i dea ceai cu linguriţa, suflând întruna şi cu mare râvnă în linguriţă, de parcă asta ar fi fost cea mai importantă parte a procesului de însănătoşire, de ea depinzând însăşi salvarea. Raskolnikov tăcea şi nu se împotrivea, deşi se simţea destul de în putere ca să se ridice şi să stea în capul oaselor pe divan şi fără ajutor, nu numai că îşi controla suficient mâinile ca să ţină linguriţa sau ceaşca, dar putea să şi umble. Însă dintr-un soi de şiretenie, stranie şi instinctivă, îi venise brusc ideea să nu arate o vreme că e în putere, să ascundă asta, chiar să se prefacă la nevoie că are încă mintea tulburată, iar între timp să audă şi să vadă ce se mai întâmplă. Totuşi, nu-şi