putea stăpâni dezgustul: după ce sorbi vrei zece linguriţe de ceai, îşi trase deodată capul, respinse năzuros linguriţa şi se prăvăli iar pe pernă. Acum avea sub cap perne adevărate, de puf şi înfăţate curat; observase şi reţinuse şi asta.

— Ia să ne trimită Paşenka astăzi şi nişte dulceaţă de zmeură, să-i facem un sirop, zise Razumihin întorcându-se la locul lui şi atacând iar supa şi berea.

— Da’ de unde vrei să-ţi ia zmeură? întrebă Nastasia, ţinând farfurioara cu ceai cu toate cele cinci degete răşchirate şi sorbind ceaiul „prin zahăr“.

— Zmeura o s-o ia, draga mea, de la prăvălie. Vezi, Rodea, aici s-a petrecut în lipsa ta o întreagă istorie. Când ai şters-o de la mine englezeşte, fără să-mi spui unde stai, m-a apucat aşa o furie, că mi-am pus în gând să te găsesc şi să-ţi arăt eu ţie. Aşa că am umblat până n-am mai putut, şi-am întrebat în dreapta şi-n stânga. De locuinţa asta de-acum uitasem, oricum n-aş fi putut să mi-o amintesc, fiindcă n-o ştiam. Cât despre locuinţa ta dinainte, mai ţineam minte doar că era pe lângă Piati Uglov10, casa lui Harlamov. Am căutat de-am înnebunit casa asta a lui Harlamov, ca să se dovedească până la urmă că nu era nicidecum casa lui Harlamov, ci a lui Buh. Uite-aşa se încurcă omul în numele astea! Ei, atunci chiar mi-a sărit ţandăra şi a doua zi m-am dus, fie ce-o fi, la biroul de adrese, şi ce crezi: în două minute mi te-au găsit. Figurezi acolo.

— Figurez!

— Păi cum! În schimb pe generalul Kobeliov n-au fost în stare să-l găsească. Ei, e o poveste lungă. Numai ce-am picat aici, că ţi-am şi aflat toate treburile; pe toate, frate, pe toate. Ştiu tot. Nastasia poate să-ţi spună: am făcut cunoştinţă şi cu Nikodim Fomici, mi l-au arătat şi pe Ilia Petrovici, şi pe portar l-am cunoscut, şi pe domnul Zametov, Alexandr Grigorievici, secretar la secţie, şi pe Paşenka – asta a fost ca o încununare; ştie şi Nastasia...

— A fermecat-o, mormăi Nastasia cu un zâmbet şiret.

— De ce nu pui zahărul în ceai, Nastasia Nikiforovna?

— Împieliţatule! strigă deodată Nastasia pufnind în râs. Eu îs Petrovna, nu Nikiforovna, adăugă brusc când se potoli.

— Vom ţine cont. Aşa, ei bine, frate, ca să n-o mai lungim, am vrut să fac lumină aici de la bun început, să termin dintr-odată cu toate ideile preconcepute din casa asta; dar Paşenka a învins. Nu m-am aşteptat, frate, deloc nu m-am aşteptat să fie aşa de avenantă11. Ei, ce zici?

Raskolnikov tăcea, deşi nu-şi luase o clipă de la el privirea plină de nelinişte.

— Da, stă bine, continuă Razumihin neţinând seamă de tăcerea lui şi părând a întări un răspuns primit, foarte bine, la toate capitolele.

— Ce puşlama! exclamă iar Nastasia, căreia discuţia părea să-i facă o plăcere de nespus.

— Partea proastă, frate, e că n-ai ştiut cum să iei lucrurile de la bun început. Nu aşa trebuia procedat cu ea. Fiindcă are, cum să spun, cea mai imprevizibilă fire! Bun, dar despre fire, mai pe urmă... Cum ai făcut, de pildă, de-ai ajuns până acolo încât să îndrăznească să nu-ţi mai trimită masa? Sau, de pildă, ce-i cu poliţa aia? Ţi-ai pierdut minţile de-ai semnat-o? Sau, de pildă, acea presupusă căsătorie, când mai trăia încă fiica ei, Natalia Egorovna... Ştiu tot! Dar văd că am atins o coardă sensibilă, sunt un măgar, iartă-mă. Însă, că veni vorba de prostie: nu crezi, frate, că Praskovia Pavlovna nu-i deloc aşa de proastă cum poate să-ţi pară la prima vedere?

— Ba da, răspunse Raskolnikov printre dinţi, întorcând privirea, dar dându-şi seama că era mai bine să întreţină discuţia.

— Nu-i aşa? strigă Razumihin, vizibil bucuros că-i răspunsese. Dar nici nu-i prea deşteaptă, nu? O fire cu totul, cu totul deosebită. Eu, frate, sunt cam derutat, te rog să mă crezi... Are în mod sigur vreo patruzeci de ani. Ea spune că are treizeci şi şase, şi nici nu arată mai mult. De fapt, îţi jur, o judec mai mult cerebral, adică metafizic; între noi, frate, s-au legat nişte relaţii încurcate, n-ai decât să crezi ce vrei! Nu mai pricep nimic! Bun, dar nu asta-i important, doar că pe ea, văzând că nu mai eşti student, că ai rămas fără meditaţii şi fără haine şi că, de vreme ce fata ei a murit, nu mai are de ce să te trateze ca pe o rudă, a apucat-o brusc frica; cum şi tu, la rândul tău, te-ai retras în cotlonul tău şi nu te-ai mai purtat ca înainte, s-a gândit să te dea afară. Avea de mult intenţia asta, dar îi părea rău de poliţă, fiindcă îi dăduseşi asigurări că o s-o plătească măicuţa ta...

— De ticălos ce sunt am spus asta... Mama mea numai că nu stă cu mâna-ntinsă... şi eu am minţit, ca să mă mai ţină şi... să-mi dea de mâncare, zise tare şi desluşit Raskolnikov.

— Da, te-ai gândit bine. Însă tocmai atunci şi-a făcut apariţia domnul Cebarov, consilier de curte şi om de afaceri. Paşenkăi nici prin cap nu i-ar fi dat fără el, sfioasă cum e; dar un om de afaceri nu-i sfios defel şi primul lucru pe care l-a făcut a fost, vezi bine, să întrebe: e vreo speranţă ca poliţa să fie plătită? Răspunsul a fost: da, fiindcă există o măicuţă care, din pensia ei de o sută douăzeci de ruble, chiar dacă o să moară de foame, n-o să-l lase pe Rodenka, şi există şi o