surioară care şi-ar băga capul în jug pentru frăţiorul ei. Pe asta s-a şi bazat el... Ce te-agiţi? Ei, frate, ţi-am aflat toate secretele, nu degeaba te-ai destăinuit Paşenkăi când erai pe post de rudă, şi-acum îţi spun fiindcă ţin la tine... Că aşa e: omul cinstit şi simţitor îşi deschide sufletul, iar omul de afaceri ascultă, bagă la cap şi trage foloase. Ei bine, ea i-a cedat poliţa aceea, cum ar veni, achitarea ei, acestui Cebarov, iar el nu s-a sfiit să ceară acest lucru oficial, şi încă imperios. Am vrut eu, când am aflat toate astea, să-i iau tare, ca să fiu cu conştiinţa împăcată, dar taman atunci începuse între mine şi Paşenka o relaţie armonioasă, aşa că le-am impus să curme toată afacerea din faşă, cum s-ar zice, şi am garantat c-o să plăteşti. Am garantat pentru tine, auzi, frate? L-am chemat pe Cebarov, i-am închis gura cu zece ruble ca să înapoieze hârtia, şi uite, am onoarea să ţi-o prezint. Acum eşti dator numai pe cuvânt. Poftim, ia-o, totul e în regulă.

Razumihin puse poliţa pe masă; Raskolnikov se uită la ea şi, fără să spună o vorbă, se întoarse cu faţa la perete. Asta a fost prea de tot până şi pentru Razumihin.

— După câte văd, frate, spuse el după un minut, iar am dat-o-n bară. Eu am vrut să te mai destind şi să te mai înveselesc cu palavrele mele, dar se pare că n-am făcut decât să stârnesc fierea din tine.

— Tu erai ăla pe care nu l-am recunoscut când deliram? întrebă Raskolnikov după vreun minut de tăcere, fără a întoarce capul.

— Eu, ba te-au mai apucat şi pandaliile din cauza asta, mai ales la un moment dat, când l-am adus pe Zametov.

— Pe Zametov?... Secretarul?... Pentru ce?

Raskolnikov se întoarse iute şi se uită ţintă la Razumihin.

— Da’ ce te-a apucat? Ce te-ai alarmat aşa? A vrut să te cunoască, fiindcă am vorbit mult amândoi despre tine... Altfel, de unde-aş fi aflat atâtea despre tine? E un băiat bun, frate, minunat... în felul lui, se-nţelege. Acum suntem prieteni, ne vedem aproape în fiecare zi. Fiindcă m-am mutat pe-aici, pe-aproape. Nu ştii? Abia m-am mutat. Am fost de vreo două ori cu el la Laviza. O mai ţii minte pe Laviza? Laviza Ivanovna?

— Am spus ceva când deliram?

— Ba bine că nu! Habar n-aveai ce spui.

— Despre ce?

— Ei, bravo! Despre ce? Doar se ştie ce poate omul să spună când delirează... Bun, hai să nu mai pierdem timpul, frate. La treabă.

Se sculă de pe scaun şi îşi luă şapca.

— Ce-am spus când deliram?

— Da’ nu se lasă neam! Te temi pentru vreun secret sau ce? N-ai nici o grijă; n-ai spus nimic despre contesă. Dar ai pomenit de nu ştiu ce buldog, de nişte cercei şi nişte lănţişoare, iar pe urmă de Krestovski Ostrov şi de un portar; şi de Nikodim Fomici şi de Ilia Petrovici, ajutorul comisarului, ai spus multe. În afară de asta, te-ai arătat foarte interesat de propriul ciorap, foarte! Te milogeai: daţi-mi-l, o ţineai una şi bună! Zametov ţi-a căutat chiar el ciorapii prin toate cotloanele şi ţi-a dat otreapa aia cu mânuţele lui spălate cu parfum şi pline de inele. Abia atunci te-ai liniştit şi ai strâns otreapa aia în mână zi şi noapte, n-a izbutit nimeni să ţi-o smulgă. Probabil că e şi-acum undeva pe la tine pe sub pernă. Apoi ai mai cerut nişte aţe de la pantaloni, şi cu ce glas plângăreţ! Am încercat să aflăm de la tine ce era cu aţele alea, dar ne-a fost imposibil să-nţelegem ceva... Bun, carevasăzică, la treabă! Ai aici treizeci şi cinci de ruble; iau zece din ele şi peste vreo două ceasuri îţi vin cu socoteala. Între timp îi dau de ştire şi lui Zosimov, deşi trebuia să fie de mult aici, că e ceasul douăsprezece. Iar mătăluţă, Nastenka, fă bine şi treci mai des şi fără mine, să vezi dacă are şi el acolo ce-i trebuie când i-e sete ori mai ştiu eu ce, ce are şi el nevoie... Paşenkăi îi spun chiar eu acum ce e de spus! La bună vedere!

— Îi spune Paşenka! Auzi, puşlamaua! bombăni în urma lui Nastasia; apoi deschise uşa şi începu să tragă cu urechea, dar nu mai avu răbdare şi dădu fuga jos. Era foarte curioasă ce vorbea el acolo cu gazda; oricum, se vedea bine că Razumihin o fermecase de-a binelea.

Cum se închise uşa în urma ei, bolnavul aruncă plapuma de pe el şi sări ca ars din pat. Aşteptase cu o nerăbdare febrilă, chinuitoare, să-i vadă plecaţi, ca să se pună imediat pe treabă. Dar care treabă? Ca un făcut, acum parcă uitase. „Doamne, spune-mi un singur lucru: ştiu tot sau încă nu ştiu? Poate ştiu deja şi se prefac doar, mă joacă atâta vreme cât zac, iar pe urmă mă trezesc că vin şi-mi spun că ştiau deja de mult totul şi că numai fiindcă... Ce să fac acum? Am şi uitat, parcă ar fi înadins, brusc am uitat, abia îmi amintisem!“

Stătea în mijlocul odăii şi se uita în jur, cuprins de o nedumerire chinuitoare; se apropie de uşă, o deschise, trase cu urechea; nu, nu asta era. Brusc, ca şi când şi-ar fi amintit, se repezi în colţul cu tapetul rupt, se apucă să cerceteze totul minuţios, băgă mâna pe dedesubt, scotoci, dar nu, nu era nici asta. Se duse la sobă, deschise portiţa şi începu să răscolească cenuşa: aţele de la pantaloni şi zdrenţele de la căptuşeală zăceau acolo aşa