cum le aruncase, deci nu le văzuse nimeni! În clipa aceea îşi aminti de ciorapul de care pomenise Razumihin. Aşa-i, uite-l pe divan, sub plapumă, dar de-atunci ajunsese aşa de jegos şi de noroios, că Zametov n-avea cum să vadă ceva.

„Ah! Zametov... secţia... De ce mă cheamă la secţie? Unde-i citaţia? Ah! Stai... le-am încurcat: asta a fost deja! M-am uitat şi în ziua aia la ciorap, iar acum... acum am fost bolnav. Dar de ce-a venit Zametov? De ce l-a adus Razumihin? bâiguia istovit, aşezându-se iar pe divan. Ce-o fi asta? Aiurez sau e aievea? Cred că e aievea... A, mi-am amintit: trebuie să fug! Să fug cât mai repede, neapărat, neapărat să fug! Da... dar unde? Unde-mi sunt hainele? Şi cizmele? Le-au luat! Le-au ascuns! E clar! A, uite paltonul – nu l-au văzut! Uite şi banii pe masă, slavă Domnului! Uite şi poliţa... Iau banii şi plec... închiriez ceva în altă parte, n-or să mă găsească!... Da, dar biroul de adrese? Or să mă găsească. Razumihin o să mă găsească sigur. Mai bine fug de toate... departe... în America, să nu-mi mai pese de ei! Şi iau şi poliţa... o să-mi prindă bine acolo! Şi ce să mai iau? Ei mă cred bolnav! Nici prin cap nu le trece că pot să merg, he-he-he! Am văzut după ochii lor că ştiu tot! Doar să cobor scara! Dar dacă au pus pază jos – poliţişti! Asta ce-o fi aici... ceai! A, uite, a rămas şi bere, juma’ de sticlă, rece!“

Apucă sticla în care mai rămăsese cam un pahar de bere şi o dădu lacom pe gât, de parcă şi-ar fi stins focul din piept. Nici nu trecu un minut, că berea i se urcă la cap şi simţi pe spinare un fior uşor, chiar plăcut. Se întinse şi trase plapuma peste el. Gândurile, deja bolnave şi fără şir, începură să i se învălmăşească tot mai tare şi peste puţin îl învălui un somn uşor şi plăcut. Se culcuşi mulţumit pe pernă, se înfăşură mai strâns în plapuma moale de vată pe care o avea acum pe el în locul vechiului palton rupt, oftă încet şi căzu într-un somn adânc, greu, binefăcător.

Se trezi numai când auzi că intra cineva la el, deschise ochii şi îl văzu pe Razumihin, care deschisese larg uşa şi stătea în prag, neştiind ce să facă: să intre sau nu? Raskolnikov se ridică imediat în capul oaselor şi se uită la el, părând că vrea să-şi amintească ceva.

— A, nu dormeai! Păi, iacă-tă-mă şi pe mine! Nastasia, adu legătura! strigă Razumihin în josul scării. Acuşi primeşti şi socoteala...

— Cât e ceasul? întrebă Raskolnikov uitându-se panicat în jur.

— Da’ dormişi, frate, nu glumă: s-a-nserat deja, se face de şase. Ai dormit mai bine de şase ceasuri...

— Doamne! Ce-o fi cu mine?

— Păi de ce? Să-ţi fie de bine! Ce grabă ai? Ai vreo întâlnire? Acum putem să facem cu timpul ce vrem noi. Sunt deja vreo trei ore de când te aştept; am mai trecut de două ori, dar dormeai. La Zosimov m-am dus de două ori; nu era acasă, închipuie-ţi! Da’ nu-i nimic, o să vină!... S-o fi dus şi el după trebuşoarele lui. Pe deasupra, m-am şi mutat azi, m-am mutat de tot, cu unchiu-meu. Că acum am un unchi... Hai, să lăsăm asta, la treabă!... Dă-ncoa’ legătura, Nastenka. Uite, acuma... Dar tu cum te mai simţi, frate?

— Sunt bine; nu-s bolnav. Razumihin, tu eşti de mult aici?

— Ţi-am spus că aştept de trei ceasuri.

— Nu, dar înainte?

— Înainte, ce?

— De când vii pe-aici?

— Doar ţi-am spus mai adineauri. Nu-ţi aminteşti?

Raskolnikov rămase pe gânduri. Dimineaţa aceea îi apărea ca prin vis. Cum nu izbuti să-şi amintească singur, se uită întrebător la Razumihin.

— Hm, zise acesta, ai uitat! Mi s-a părut mie încă de-adineauri că nu ţi-ai revenit încă de tot... Acum, după somnul ăsta, te-ai mai refăcut... Zău, arăţi mult mai bine. Bravo! Hai, la treabă! Uite, acum o să-ţi aminteşti. Uită-te aici, hai, omule.

Se apucă să desfacă legătura, care părea să-l intereseze peste măsură.

— Asta, frate, dacă vrei să mă crezi, mi-a stat pe suflet. Că trebuie să facem om din tine. Să-ncepem: s-o luăm de sus. Vezi cascheta asta? începu scoţând din legătură o şapcă fără nimic special, dar destul de şic şi în acelaşi timp ieftină. Eşti bun s-o încerci?

— Nu acum, mai târziu, spuse Raskolnikov dând din mână ursuz.

— Ba nu, frate Rodea, nu te pune de-a latul că pe urmă o să fie prea târziu; iar eu n-o să închid ochii toată noaptea, că am luat-o din ochi, nu după măsură. La fix! exclamă victorios probându-i şapca. Fix pe măsura ta! Ce pui pe cap, frate, e cel mai important într-o ţinută, e ca un fel de recomandare. Tolstiakov, un prieten de-al meu, de câte ori se nimereşte undeva, într-un loc public, unde toată lumea poartă pălărie sau şapcă, e nevoit să scoată ce are pe cap. Toată lumea crede că din slugărnicie, când de fapt îi e pur şi simplu ruşine de cuibarul lui; că e ruşinos foc! Ia uite-aici, Nastenka, două acoperăminte pentru cap: acest palmerston (scoase din cotlonul unde era pus ţilindrul şui al lui Raskolnikov, pe care îl numea, cine ştie de ce, palmerston) sau acest lucruşor asemeni unui giuvaier? Spune un preţ, Rodea, cât crezi că am dat pe el? Tu ce zici, Nastasiuşka? o întrebă şi pe ea, văzând că el