— Douăzeci de copeici, răspunse Nastasia.

— Douăzeci de copeici, proasto?! strigă el ofensat. Păi nici pe tine nu te cumpăr astăzi cu douăzeci de copeici. Optzeci de copeici! Şi asta pentru că-i purtată. Ce-i drept, am cumpărat-o cu o condiţie: se rupe asta, la anu’ primeşti cadou alta, serios! Bun, să trecem la Statele Unite ale Americii, cum li se spunea la noi la liceu. Te previn, de pantaloni sunt mândru! zise desfăşurând în faţa lui Raskolnikov o pereche de pantaloni gri, dintr-un material uşor de vară, din lână. Nici o gaură, nici cea mai micuţă pată, sunt chiar foarte buni, chiar dacă-s purtaţi, iar jiletca la fel, e uni, la modă. La drept vorbind, e chiar mai bine când sunt purtate: sunt mai moi, mai fine. Vezi tu, Rodea, ca să faci carieră pe lumea asta e de-ajuns, după părerea mea, să fii întotdeauna în pas cu anotimpul: dacă nu ceri sparanghel în ianuarie, rămâi cu nişte ruble în portofel. Aşa şi cu cumpărăturile mele. Acum e vară, aşa că am făcut cumpărături pentru vară, oricum, toamna cere un material mai călduros şi poţi deja să le arunci... mai ales că până atunci se rup ele singure, dacă nu din pricină că faci prea mare lux, atunci din vreo hibă de-a lor. Hai, zi! Cât fac, după părerea ta? Două ruble şi douăzeci şi cinci de copeici! Şi ţine minte, înţelegerea rămâne: se rup ăştia, la anu’ primeşti alţii cadou! Asta e lege la prăvălia lui Fediaev: ai dat banii o dată, e pe viaţă, a doua oară nu mai calci pe-acolo de bunăvoie. Bun, acum să trecem la cizme – ce părere ai? Ei, se vede că sunt purtate, dar vreo două luni mai fac faţă, că sunt lucrate în străinătate, sunt marfă străină: secretarul ambasadei engleze le-a dus acum o săptămână la taica Lazăr; nu le-a purtat decât şase zile, dar a avut o nevoie teribilă de bani. Preţ: o rublă şi cincizeci de copeici. Ce zici?

— Da’ poate că nu-i vin! îşi dădu cu părerea Nastasia.

— Să nu-i vină? Dar asta ce-i? strigă scoţând dintr-un buzunar o cizmă de-a lui Raskolnikov, veche, scorojită, găurită, toată numai noroi uscat. Am luat-o ca să fiu sigur, după gioarsa asta au dibuit măsura. S-a pus suflet în toată treaba asta, cât priveşte lenjeria, uite, întâi şi-ntâi trei cămăşi, sunt de pânză, dar cu plastron la modă... Bun, vasăzică: optzeci de copeici şapca, două ruble douăzeci şi cinci restul de haine, în total trei ruble şi cinci copeici; o rublă cincizeci cizmele, că sunt încă foarte bune, deci până acum patru ruble cincizeci şi cinci de copeici, şi cinci ruble toată lenjeria, ne-am înţeles la grămadă, aşadar în total nouă ruble cincizeci şi cinci de copeici în cap. Poftiţi, cincizeci şi cinci de copeici, restul dumneavoastră, în pitaci de aramă, binevoiţi să-l luaţi. Ei, acum, Rodea, ţi-ai mai împrospătat garderoba, că, după părerea mea, paltonul tău nu numai că mai merge, dar chiar are fason: asta înseamnă să comanzi la Charmeur! Cu ciorapii şi celelalte te las pe tine să rezolvi. Aşadar mai rămânem cu douăzeci şi cinci de rublişoare. Cât despre Paşenka şi plata chiriei, nu-ţi face griji, ţi-am spus: ai credit nelimitat. Şi-acum, frate, hai să te primenim, mai ştii, să nu se fi cuibărit boala chiar în cămaşă...

— Lasă! Nu vreau! dădu din mână Raskolnikov, care ascultase în silă relatarea voit şugubeaţă a lui Razumihin despre achiziţionarea hainelor...

— Asta nu se poate, frate, atunci la ce mi-am mai rupt pingelele? nu se lăsă Razumihin. Nastasiuşka, lasă ruşinea şi dă-mi o mână de ajutor, aşa! Şi, cu toată împotrivirea lui Raskolnikov, îl primeniră. Apoi bolnavul se prăvăli pe pernă şi vreo două minute nu scoase o vorbă.

„De m-ar lăsa odată-n pace!“, se gândea.

— Din ce bani s-au cumpărat toate astea? întrebă în cele din urmă, cu privirea ţintă la perete.

— Din ce bani? Ei, poftim! Păi dintr-ai tăi. A fost pe-aici un flăcău, din partea lui Vahruşin, ţi i-a trimis măicuţa ta, ai şi uitat?

— Acum îmi aduc aminte..., spuse Raskolnikov după o lungă şi îngândurată tăcere.

Uşa se deschise şi intră un bărbat înalt şi solid, pe care Raskolnikov avu impresia că îl cunoştea după figură.

— Zosimov! În sfârşit! strigă Razumihin bucuros.

9 Numele Razumihin vine de la verbul razumeti – „a înţelege“, în timp ce vrazumiti înseamnă „a cuminţi“, „a băga cuiva minţile încap“.

10 Cinci colţuri.

11 De la cuvântul francez avenante, care înseamnă „plăcută“, „agreabilă“.

~ IV ~

Zosimov era înalt şi gras, bărbierit cu grijă, cam puhav şi palid la faţă, blond, cu părul lins, cu ochelari şi cu un inel mare de aur pe degetul care plesnea de grăsime. Avea vreo douăzeci şi şapte de ani. Purta un pardesiu larg, elegant şi arăta ca scos din cutie; cămaşa era ireproşabilă, ceasul prins cu un lanţ masiv. Avea în purtări o lentoare ce aducea a indolenţă, dar în acelaşi timp o degajare studiată, şi cu toate că se străduia să-şi ascundă