infatuarea, aceasta se făcea necontenit simţită. Toţi cei care îl cunoşteau îl socoteau greu de suportat, dar spuneau că îşi cunoaşte meseria.

— Frate, de două ori am trecut pe la tine... Vezi? Şi-a revenit! strigă Razumihin.

— Văd, văd. Ei, cum ne mai simţim? i se adresă Zosimov lui Raskolnikov, privindu-l atent şi aşezându-se pe divan, la picioarele lui, unde se şi tolăni atât cât era posibil.

— Ei, e cu toane, îi dădu înainte Razumihin. Când l-am primenit adineauri, puţin a lipsit să-i dea lacrimile.

— E de-nţeles; schimbatul putea fi lăsat şi pe mai târziu, dacă chiar nu voia... Pulsul e excelent. Capul te mai doare puţin, nu?

— Sunt sănătos, sănătos tun! spuse apăsat şi iritat Raskolnikov. Se ridică puţin pe divan, cu ochii scăpărând, dar căzu imediat la loc pe pernă şi se întoarse cu faţa la perete. Zosimov îl observa atent.

— Foarte bine... totul e-n regulă, zise el moale. A mâncat ceva?

Îi spuseră şi îl întrebară cam ce ar putea să-i dea.

— Orice... supă, ceai... nu-i daţi ciuperci şi castraveţi, evident, şi nici carnea de vită nu-i indicată, şi... ei, dar ia să terminăm cu trăncăneala!... Schimbă o privire cu Razumihin. Nu-i nevoie de nici o mixtură, de nimic, o să trec mâine să-l mai văd... Poate şi astăzi... ei, da...

— Mâine-seară îl scot la plimbare! hotărî Razumihin. În grădina Iusupov, iar pe urmă pe la Palatul de Cristal.

— Eu aş zice să nici nu se clintească mâine, dar mai ştii... un pic acolo... ei, o să mai vedem.

— Fir-ar să fie! Azi voiam să-mi sărbătoresc mutarea, stau la doi paşi de-aici; n-ar putea să vină şi el? Chiar pe divan dac-ar sta, ar fi şi el printre noi! Tu vii? zise brusc către Zosimov. Vezi să nu uiţi, ai promis.

— Poate mai târziu, dac-o fi. Ce ne dai?

— A, nimic, ceai, votcă şi scrumbie. O să servim şi plăcintă: o să fim între prieteni.

— Cine vine?

— Păi, toţi de pe-aici, aproape toţi sunt cunoştinţe noi, poate mai puţin unchiu-meu ăl bătrân, dar şi el e tot nou – abia ieri a venit de la Petersburg, să vadă de nişte trebuşoare. Ne vedem o dată la cinci ani.

— Şi el ce e?

— Păi, a vegetat toată viaţa ca şef de poştă la gubernie, primeşte o pensioară, are şaizeci şi cinci de ani, cam atât e de spus... Dar eu ţin la el. O să mai vină Porfiri Petrovici, comisarul de poliţie de-aici, cel cu anchetele... jurist. Îl şi cunoşti...

— Nu ţi-e rudă şi el?

— A, foarte de departe. Dar de ce te încrunţi? Te pomeneşti că nu vii fiindcă v-aţi ciorovăit o dată?

— Puţin îmi pasă mie de el...

— Cu atât mai bine. Apoi nişte studenţi, un profesor, un funcţionar, un muzicant, un ofiţer, Zametov...

— Spune-mi, te rog, ce poţi avea în comun tu, sau el – Zosimov arătă cu capul spre Raskolnikov –, cu unul ca Zametov?

— Ah, voi, pisălogii ăştia! Principii... Apăi, tu stai pe principii ca pe nişte arcuri; nu poate omul să se-ntoarcă după cum îi e voia; după mine, principiul e să fie omul bun, altceva n-am nevoie să ştiu. Zametov e cel mai bun om cu putinţă.

— Şi ia mită.

— Ei bine, ia mită, care-i treaba mea! Ce dacă ia mită? strigă deodată Razumihin enervându-se cam nefiresc. Ce, de asta l-am lăudat eu, că ia mită? N-am spus decât că în felul lui e un om bun! Dar dacă te apuci să-i întorci pe toate feţele, mai rămân mulţi oameni buni? Eu, unul, sunt sigur că, dacă mă iei la puricat, nu dai pe mine nici o ceapă degerată, chiar şi aia doar dacă te pun şi pe tine pe deasupra.

— E puţin; eu aş da pe tine două...

— Iar eu pe tine doar una! Ca să-ţi piară pofta de spirite! Zametov nu-i încă decât un puştan, eu îl mai urechez şi acum, de asta şi trebuie să-l atragem, nu să-l respingem. Nu îndrepţi omul respingându-l, cu atât mai puţin un puştan ca el. Cu un puştan trebuie să fii de două ori mai atent. Eh, voi, capsomanii ăştia progresişti, nimic nu pricepeţi! Dacă nu respectaţi omul, vă insultaţi singuri... Dar dacă vrei să ştii, chiar avem ceva în comun.

— Aş fi curios să aflu ce.

— Păi, treaba cu zugravul, cu vopsitorul adică... Îl scoatem noi din belea! De fapt, acum nici nu e în belea. Treaba-i acum cât se poate de clară! Noi o să-i dăm doar bice!

— Ce vopsitor?

— Cum, nu ţi-am povestit? Chiar? Ori ţi-am spus doar începutul... e vorba de uciderea cămătăresei ăleia bătrâne, văduva de funcţionar... Ei bine, acum a fost băgat la apă un vopsitor...

— O, am mai auzit de omorul ăsta înainte şi cazul chiar mă interesează... oarecum... într-o privinţă... am citit şi în ziare! Dar, uite...

— Au omorât-o şi pe Lizaveta! trânti deodată Nastasia, adresându-i-se lui Raskolnikov.

Rămăsese în odaie în tot acest timp, rezemată de uşă, ascultând.

— Pe Lizaveta? bâigui Raskolnikov abia auzit.

— N-o ştii