Raskolnikov se întoarse spre perete, alese dintre floricelele albe de pe tapetul galben şi murdar una mai nereuşită, cu nişte liniuţe cafenii, şi începu să o studieze: câte petale avea, cum erau crestate şi câte liniuţe aveau. Nu-şi mai simţea mâinile şi picioarele, parcă nu le mai avea, dar nici măcar nu încerca să se mişte şi privea cu îndărătnicie floricica.

— Aşa, şi ce-i cu vopsitorul? curmă Zosimov, agasat cam prea din cale-afară, trăncăneala Nastasiei.

Ea oftă şi tăcu.

— Păi, a fost acuzat de crimă, reluă înfierbântat Razumihin.

— Există dovezi?

— Dovezi pe dracu’! Ce au ei numai dovezi nu se cheamă, tocmai asta şi trebuie demonstrat! Exact aşa au făcut şi la început, când i-au reţinut pe ăia doi, cum le zice... Koh şi Pestriakov. Pfui! Aşa de prosteşte fac totul, că şi dacă n-ai nici o treabă cu asta, tot te-apucă sila! Pestriakov o să dea poate pe la mine azi... Apropo, Rodea, tu cunoşti deja tărăşenia, că s-a întâmplat înainte de boala ta, chiar înainte să leşini la secţie, când tocmai vorbeau despre asta...

Zosimov se uită curios la Raskolnikov. Acesta nu făcu nici o mişcare.

— Ştii ceva, Razumihin? M-am tot uitat la tine: prea mori de grija altora, spuse Zosimov.

— Aşa o fi, dar tot îl scoatem! strigă Razumihin bătând cu pumnul în masă. Până la urmă, ştii de ce ţi-e cel mai necaz? Nu că greşesc; o greşeală poţi s-o ierţi oricând; greşeala-i chiar un lucru bun, că duce la adevăr. Nu, necazul e că, după ce fac o greşeală, merg cu ea până-n pânzele albe. Am toată stima pentru Porfiri, dar... Ştii ce i-a derutat pe ei în primul şi-n primul rând? Uşa era închisă, iar când au venit cu portarul – era deschisă. Atunci înseamnă că Koh şi Pestriakov sunt ucigaşii! Uite, asta-i logica lor.

— Nu te înfierbânta; doar i-au reţinut, nu se putea altfel... Apropo, pe Koh ăsta l-am întâlnit şi eu; nu cumpăra el de la bătrână lucruri care nu fuseseră răscumpărate?

— Da, e un şarlatan! Cumpăra şi poliţe. E de meserie. Dă-l dracului. Da’ ştii ce mă înfurie pe mine? Rutina lor învechită, cea mai ticăloasă şi mai anchilozată, asta mă înfurie... Uite, cazul ăsta putea deschide o cale nouă. Numai datele psihologice sunt în măsură să indice cum trebuie să se dea de urma reală. „Avem fapte!“, zic ei. Dar faptele nu sunt totul; cel puţin jumătate dintr-un caz depinde de felul cum ştii să interpretezi faptele!

— Şi tu te pricepi să interpretezi faptele?

— Dar nu se poate să taci când simţi, simţi palpabil, că ai putea să ajuţi dacă... Eh! Cunoşti detaliile cazului?

— Păi aştept să aud despre vopsitor.

— A, da! Atunci ascultă tărăşenia: exact a treia zi după omor, de dimineaţă, când ei îşi băteau mai departe capul cu Koh şi cu Pestriakov – deşi amândoi au putut să dovedească fiecare pas făcut şi era clar ca lumina zilei – se iveşte deodată un fapt cu totul neaşteptat. Un ţăran, un oarecare Duşkin, proprietarul cârciumii din faţa casei ăleia, se înfăţişează la secţie cu o cutiuţă de bijuterii cu nişte cercei de aur şi povesteşte o întreagă istorie: „Acu’ două zile, pe seară, abia trecuse de opt – reţine ziua şi ora –, a dat buzna la mine un muncitor, Mikolai, un vopsitor care se mai abătea pe la mine în timpul zilei, şi mi-a adus cutiuţa asta cu cerceluşi de aur cu pietricele, cerându-mi două ruble ca să le lase amanet, iar când l-am întrebat de unde i-a luat, a spus că i-a găsit pe trotuar. Eu nu l-am mai întrebat nimic, a spus Duşkin, am scos o foaie – adică o rublă –, fiindcă m-am gândit că, dacă n-o lasă la mine, o lasă la altul; dacă tot e s-o bea, mai bine să stea la mine; vorba ceea, dacă dai, ai, da’ când am văzut că umblă zvonuri, m-am înfăţişat îndată aici“. Bineînţeles că a spus numai gogoşi, minte de-ngheaţă apele, doar îl cunosc pe Duşkin ăsta, e şi el tot cămătar şi tăinuitor de lucruri furate, sigur nu l-a fraierit el pe Mikolai de nişte cercei de treizeci de ruble ca să se înfăţişeze cu ei la poliţie. I-a fost pur şi simplu frică. Bun, ducă-se dracului toate astea, să ne întoarcem la povestea lui Duşkin: „Pe ţăranul ăla, Mikolai Dementiev, îl ştiu de când era mic, din gubernia şi judeţul nostru, Zaraiski, că noi suntem de fel din Riazan. Mikolai nu-i beţiv, da’ mai bea câte-o cinzeacă, şi aveam ştiinţă că lucra chiar acolo-n casă, zugrăvea împreună cu Mitri, că e din acelaşi sat cu Mitri. Cum a luat foaia, a şi schimbat-o, a dat peste cap două păhărele, a luat restul şi a plecat, dar pe Mitri nu l-am văzut să fie atunci cu el. Iar a doua zi numai ce-am auzit că Aliona Ivanovna şi surioara ei Lizaveta au fost omorâte cu toporul. Le cunoşteam, şi-ndată m-am gândit la cercei, fiindcă ştiam că răposata dădea bani pe amanet. M-am dus la el acasă şi-am început să mă interesez cu băgare de seamă, numai pentru mine, fără să fac vâlvă, şi-ntâi şi-ntâi am întrebat: «E-aici Mikolai?». Atunci îmi spune Mitri că Mikolai s-a pus pe băutură, că a venit acasă-n zori mort de beat, a stat vreo zece minute şi-a plecat iară şi că el nu l-a mai văzut pe urmă, aşa c-o să isprăvească singur treaba. Da’ treaba pe care o fac ei e chiar pe scară cu moartele, la etajul doi. Când am auzit toate astea,