n-am zis la nimeni, spune Duşkin, dar am aflat tot ce-am putut despre omor şi-am venit acasă tot cu bănuiala asta. Iar azi de dimineaţă, erau ceasurile opt – adică a treia zi, pricepi –, îl văd pe Mikolai că intră, nu tocmai treaz, dar nici cine ştie ce beat, că înţelegea de vorbă. Se pune pe laviţă şi tace. În afară de el, mai erau atunci în cârciumă doar un străin, un om care dormea pe laviţă, din ăi cunoscuţi, şi doi flăcăi de-ai noştri. «L-ai văzut, zic, pe Mitri?» «Nu, zice, nu l-am văzut.» «Da’ n-ai fost pe-acilea?» «N-am fost, zice, de trei zile.» «Apăi unde-ai înnoptat?» «La Peski, zice, la ăi din Kolomna.» «Da’ de unde-ai luat atunci cerceii?» «Păi i-am găsit pe trotuar», a zis într-o doară, fără să se uite la mine. «Da’ ai auzit, zic, că uite aşa şi pe dincolo, că s-a-ntâmplat chiar în seara aia şi la ora aia, pe scara aia?» «Nu, zice, n-am auzit.» Da’ când aude, holbează ochii şi odată se face alb la faţă ca creta. Io îi dau înainte şi-i povestesc de-a fir a păr ce şi cum, iar atuncea el înşfacă şapca şi dă să se scoale. Io încerc să-l ţin pe loc: «Stai, măi Mikolai, zic, nu bei şi tu ceva?», apoi îi fac cu ochiul băiatului să ţină uşa şi ies de după tejghea; da’ el şi ţâşneşte drept în stradă şi-o ia la fugă pe-o ulicioară – abia am mai apucat să-l văd. Atunci mi-am întărit bănuiala, că-i păcatul lui...“

— Cred şi eu, zise Zosimov.

— Stai! Ascultă sfârşitul! S-au repezit, vezi bine, să-l caute pe Mikolai. L-au reţinut pe Duşkin şi i-au făcut percheziţie, pe Mitri la fel; i-au luat la puricat pe ăia din Kolomna; însă, acum două zile, hop, că-l aduc şi pe Mikolai... l-au arestat lângă barieră... la un han. S-a dus acolo, şi-a scos crucea de argint şi-a cerut o cinzeacă pe ea. I-au dat. Peste câteva minute, o muiere s-a dus în grajd şi, printr-o crăpătură, ce i-au văzut ochii: alături, în hambar, el îşi legase cureaua de-o grindă şi făcuse un laţ; se urcase pe o buturugă şi încerca să-şi pună laţul de gât; muierea a început să ţipe cât o ţineau puterile şi-au venit toţi în fugă: „Vasăzică din ăştia mi-erai!“. „Duceţi-mă, zice, la cutare secţie, o să mărturisesc tot.“ Aşadar, l-au dus cu onorurile cuvenite până la secţia cutare, adică a noastră. Ei, aici l-au luat la întrebări: „Cine eşti, câţi ani ai?“. „Douăzeci şi doi.“ Şi aşa mai departe. Întrebare: „Când lucrai cu Mitri, n-ai văzut pe cineva pe scară la ora cutare şi cutare?“. Răspuns: „Păi, au trecut tot felul de oameni, da’ nu era treaba noastră“. „Dar n-aţi auzit nimic, nici un zgomot sau altceva?“ „N-am auzit nimica deosebit.“ „Dar tu, Mikolai, ai ştiut în ziua aceea că văduva cutare şi sora ei au fost omorâte şi jefuite?“ „N-am ştiut, habar n-am avut. Întâia oară am auzit de la Afanasi Pavlâci, a treia zi după aceea, la cârciumă.“ „Da’ cerceii de unde i-ai luat?“ „I-am găsit pe trotuar.“ „De ce a doua zi n-ai fost cu Mitri la lucru?“ „Păi, fincă am dat-o pe beţie.“ „Şi unde-ai băut?“ „Păi acolo şi-acolo.“ „De ce-ai fugit de la Duşkin?“ „Fincă m-am speriat rău de tot“ „De ce te-ai speriat?“ „C-or să mă osândească.“ „De ce să te sperii, dacă tu nu te ştii vinovat cu nimic?“ Ei bine, crezi ori nu crezi, Zosimov, întrebarea a fost pusă exact în aceşti termeni, ştiu perfect, mi s-a relatat întocmai! Ce-ai de zis?

— Foarte bine, sunt totuşi nişte dovezi.

— Dar nu de dovezi îţi vorbesc eu acum, ci de întrebarea pe care i-au pus-o, de felul cum îşi înţeleg ei menirea! Ei, dracu’ să-i ia! În sfârşit, atâta l-au mai presat şi l-au mai strâns cu uşa, că s-a recunoscut vinovat: „Nu pe trotuar i-am găsit, zice, ci în casa unde zugrăveam cu Mitri“. „Şi cum anume?“ „Păi, anume că io şi Mitri am zugrăvit toată ziua, până la ceasurile opt, iar când ne găteam să plecăm, Mitri numai ce-a luat o pensulă, mi-a tras o dungă de vopsea peste mutră şi a rupt-o la fugă, iar eu după el. Fugea parcă era pişcat de streche, iar eu după el, strigând cât mă ţinea gura; când am ieşit în goană din scară şi am intrat în gang, am dat peste portar şi peste nişte domni, dar câţi domni or fi fost cu el asta nu ţin minte, şi portarul m-a luat la înjurături, şi m-a înjurat şi ălălalt portar, pe urmă a ieşit muierea portarului şi ne-a înjurat şi ea; chiar atunci un domn intra-n gang cu o doamnă şi ne-a înjurat şi el, că io cu Mitka eram trântiţi de-a latul drumului; io l-am apucat pe Mitka de chică, l-am târât şi-am început să-i car la pumni, iar Mitka, cum stătea sub mine, m-a înhăţat şi el de chică şi-nceput să-mi care la pumni, da’ nu din duşmănie, noi de drag făceam asta, în joacă. Pe urmă Mitka a scăpat şi a luat-o la goană pe stradă, iar io după el, da’ nu l-am prins din urmă şi m-am întors singur unde zugrăveam, ca să strâng pe-acolo. M-am apucat să strâng şi să-l aştept pe Mitri, crezând că se-ntoarce. Deodată, lângă uşa de la intrare, la perete, într-un colţ, dau peste o cutioară. Mă uit şi văd că e înfăşurată într-o hârtie. Scot hârtia şi zăresc nişte cârligaşe mititele, iar când desfac cârligaşele, iacă: în cutioară erau cerceii...“

— În spatele uşii? În spatele uşii erau? strigă deodată Raskolnikov aruncându-i o privire speriată, tulbure, lui Razumihin şi înălţându-se încet pe divan, sprijinit într-o mână.

— Ce contează? Ce-i cu tine? Ce-ţi veni?

Razumihin se ridică şi el de la locul lui.