— Nimic! răspunse abia auzit Raskolnikov, lăsându-se iar pe pernă şi întorcându-se din nou la perete.

Se lăsă o scurtă tăcere.

— O fi aţipit şi e buimac, zise în cele din urmă Razumihin uitându-se întrebător la Zosimov; acesta clătină uşor din cap.

— Hai, spune mai departe, îl îndemnă Zosimov. Mai departe ce-a fost?

— Păi ce să fie mai departe? Cum a văzut cerceii, a uitat pe loc de apartament şi de Mitka, şi-a înhăţat şapca, a dat fuga la Duşkin şi, după cum ştim, a căpătat o rublă de la el, dar l-a minţit că-i găsise pe trotuar, şi s-a dus să bea. Cât despre omor, o ţine pe-a lui: „De ştiut n-am ştiut, de văzut n-am văzut, abia a treia zi am auzit“. „Şi de ce n-ai apărut până acum?“ „De frică.“ „Şi de ce-ai vrut să te spânzuri?“ „De gânduri negre.“ „Ce gânduri negre?“ „C-or să mă osândească.“ Ei, asta-i toată povestea. Acum, ce crezi tu că au dedus ei de-aici?

— Ce să cred? La urma urmei, e o dovadă, un fapt. Ai fi vrut să-i dea drumul vopsitorului tău?

— Dar nici să-l pună pe lista ucigaşilor! Nu au nici cea mai mică îndoială...

— Nu-i chiar aşa. Te ambalezi prea tare. Bun, şi cerceii? Trebuie să recunoşti că, dacă în ziua aceea şi la ora aceea cerceii din lada bătrânei au ajuns în mâna lui Mikolai, pesemne că au ajuns cumva la el, nu? Nu-i chiar un lucru neînsemnat într-o anchetă ca asta.

— Cum au ajuns? Cum au ajuns? strigă Razumihin. Păi tu, un doctor, care eşti în primul rând dator să studiezi omul şi ai prilejul mai mult decât oricare să cercetezi natura umană, tocmai tu să nu vezi, după toate câte se ştiu, cum e acest Mikolai? Chiar nu-ţi sare în ochi că tot ce-a spus la interogatoriu e adevărul curat? Au ajuns în mâinile lui exact aşa cum a spus. A dat peste cutiuţă şi a luat-o de pe jos!

— Adevărul curat! Dar n-a recunoscut singur că prima dată a minţit?

— Ascultă-mă, ascultă-mă cu atenţie: şi portarul, şi Koh, şi Pestriakov, şi celălalt portar, şi nevasta primului portar, şi târgoveaţa care era atunci cu ea în cămăruţa de la poartă, şi consilierul de curte Kriukov, care coborâse chiar atunci din trăsură şi intra în gang la braţ cu o doamnă, toţi, adică opt sau nouă martori, declară într-un glas că Mikolai îl pusese pe Dmitri la pământ, îl încălecase şi-i căra la pumni, iar acela îl luase de păr şi-i căra şi el la pumni. Se trântiseră de-a latul drumului şi nu se mai putea trece din cauza lor; sunt înjuraţi din toate părţile, iar ei, „ca nişte copii mici“ (exact aşa s-au exprimat martorii), se încalecă, zbiară, se bat şi râd care mai de care de se prăpădesc, făcând nişte mutre de să mori de râs, şi se fugăresc pe stradă ca nişte copilandri. Ai auzit? Acum gândeşte-te bine: sus cadavrele erau calde încă, auzi, calde, aşa au fost găsite! Dacă le omorau ei, sau Mikolai singur, şi jefuiau cuferele prin spargere ori doar erau părtaşi în vreun fel la jaf, dă-mi voie să-ţi pun o singură întrebare: se potriveşte o asemenea stare de spirit, adică ţipetele, hohotele de râs şi încăierarea aia de copii din gang, cu topoare, sânge, viclenie de criminal, prudenţă şi jaf? Abia le-au omorât şi nu trec nici cinci ori zece minute cu totul – aşa reiese, de vreme ce cadavrele nu s-au răcit – că, netam-nesam, lasă cadavrele baltă şi apartamentul deschis şi, ştiind că abia trecuseră nişte oameni pe-acolo, lasă şi prada şi se apucă să se tăvălească în drum ca nişte copii, râd de nu mai pot şi atrag asupra lor atenţia tuturor, că doar există zece martori care spun asta într-un glas!

— Da, e ciudat! E imposibil, aşa-i, dar...

— Nu, frate, nici un dar. Dacă cerceii care au ajuns în ziua şi la ora aceea în mâinile lui Mikolai constituie într-adevăr o dovadă materială importantă împotriva lui, deşi lucrul ăsta e explicat foarte bine în declaraţiile sale şi prin urmare e tot un argument discutabil, atunci trebuie luate în considerare şi faptele justificative, cu atât mai mult cu cât sunt incontestabile. Dar crezi oare, dat fiind tipicul jurisprudenţei noastre, că judecătorii au să accepte, sau că sunt ei capabili să accepte, un astfel de fapt, bazat numai pe o imposibilitate psihologică, numai pe o stare de spirit, ca pe un argument incontestabil, în stare să desfiinţeze toate dovezile materiale ale acuzării, oricare ar fi ele? Nu, n-au să accepte, n-au să accepte pentru nimic în lume, fiindcă au găsit cutiuţa şi omul a vrut să se spânzure, „ceea ce n-ar fi fost posibil dacă nu se simţea vinovat“! Iată problema capitală, iată pentru ce iau foc! Trebuie să înţelegi!

— Ei, văd eu bine că iei foc. Stai aşa, am uitat să te întreb: s-a dovedit că, într-adevăr, cutiuţa cu cerceii e din lada bătrânei?

— S-a dovedit, răspunse Razumihin în silă, posomorându-se dintr-odată. Koh a recunoscut obiectul şi l-a numit pe cel care îl lăsase amanet, iar acela a făcut dovada că era chiar al lui.

— Prost. Dar mai e ceva: nu l-a văzut nimeni pe Mikolai în timp ce Koh şi Pestriakov urcau scările, ca să se poată dovedi într-un fel unde se afla?

— Tocmai asta e, că nu l-a văzut nimeni, răspunse cu năduf Razumihin, asta-i cel mai prost. Nici măcar Koh şi Pestriakov nu i-au zărit pe cei doi zugravi când au urcat scările, deşi mărturia lor n-ar însemna