mare lucru acum. „Am văzut, spun ei, că apartamentul e deschis şi ne-am închipuit că probabil se lucra înăuntru, dar când am trecut prin faţa lui, n-am dat atenţie şi nu ne amintim exact dacă în clipa aceea zugravii erau acolo sau nu.“

— Hm! Prin urmare, nu au altă justificare decât că se cafteau şi râdeau de se prăpădeau. Să zicem că e o dovadă care stă în picioare, dar... Dă-mi voie să-ţi mai pun o întrebare: tu cum îţi explici întreaga situaţie? Cum explici găsirea cerceilor, dacă i-a găsit într-adevăr aşa cum spune?

— Cum explic? Păi ce e de explicat aici? Treaba e clară! Cel puţin calea care trebuie urmată pentru rezolvarea cazului e clară şi dovedită, şi tocmai cutiuţa o confirmă. Adevăratul ucigaş a pierdut cerceii ăştia. Ucigaşul era sus, încuiat în apartament, când Koh şi Pestriakov băteau în uşă. Koh a făcut prostia să coboare; atunci ucigaşul a zbughit-o şi a alergat jos, că nu avea altă ieşire. Ca să nu se întâlnească pe scară cu Koh, cu Pestriakov şi cu portarul, s-a ascuns în apartamentul gol, taman în clipa când Dmitri şi Mikolai se năpustiseră afară, a stat după uşă până au trecut portarul şi ceilalţi sus, a aşteptat până n-a mai auzit zgomot de paşi, după care a coborât cât se poate de liniştit, exact în clipa când Dmitri şi Mikolai dădeau buzna în stradă, căci între timp se împrăştiase toată lumea şi nu mai era nimeni în gang. Poate l-au şi văzut, dar nu i-au dat atenţie; doar trec atâţia pe-acolo! Cât despre cutiuţă, i-a căzut din buzunar când se ascundea în dosul uşii şi nu şi-a dat seama, că nu-i ardea lui de asta. Cutiuţa demonstrează clar că a stat chiar acolo. Asta-i tot!

— Ingenios! Nu, frate, e prea ingenios. Mai ingenios de-atâta nu se poate.

— Dar de ce, de ce?

— Păi, fiindcă prea s-au potrivit toate... şi s-au pus cap la cap... ca la teatru.

— Eeh! exclamă Razumihin, dar în clipa aceea uşa se deschise şi în odaie intră un personaj nou, pe care nici unul dintre cei de faţă nu-l cunoştea.

~ V ~

Era un domn trecut de prima tinereţe, înţepat, semeţ, cu o expresie precaută şi ciufută, care se opri în prag, uitându-se în jur cu o mirare aproape jignitoare şi deloc ascunsă, de parcă s-ar fi întrebat: „Dar unde am nimerit?“. Cerceta cu neîncredere şi chiar cu o oroare afectată, dacă nu de-a dreptul ofensată, „cabina de vapor“ strâmtă şi scundă a lui Raskolnikov. Cu aceeaşi mirare, îşi aţinti ochii asupra lui Raskolnikov, care zăcea dezbrăcat, ciufulit şi nespălat pe divanul lui soios şi care îl privea şi el ţintă. Apoi studie cu aceeaşi vigilenţă figura zbârlită şi nebărbierită a lui Razumihin, care la rândul lui îl măsura impertinent şi întrebător din ochi, fără să se clintească. Tăcerea aceea încordată se prelungi cam un minut, pentru ca în cele din urmă, cum era de aşteptat, să se producă o mică schimbare în decor. Dându-şi probabil seama, după anumite semne, destul de bătătoare la ochi de altminteri, că o atitudine exagerat de severă nu putea duce la absolut nimic în această „cabină de vapor“, domnul abia intrat o lăsă ceva mai moale şi întrebă pe un ton politicos, deşi nu lipsit cu totul de severitate, adresându-i-se lui Zosimov şi rostind răspicat fiecare silabă:

— Domnul Rodion Romanovici Raskolnikov, student sau fost student?

Zosimov schiţă un gest şi probabil ar fi răspuns dacă Razumihin, care nici nu fusese băgat în seamă, nu i-ar fi luat-o înainte:

— Uite-l colo, e culcat pe divan! Dar dumneata ce pofteşti?

Acest familiar „ce pofteşti?“ îl lăsă fără grai pe domnul cel înţepat, care dădu să se întoarcă spre Razumihin, dar izbuti să se stăpânească la timp şi se răsuci iute spre Zosimov.

— Dânsul e Raskolnikov! mormăi Zosimov arătând cu capul spre bolnav, după care căscă de-i trosniră fălcile, se scotoci tacticos în buzunarul jiletcii, scoase un ceas uriaş de aur cu capacul bombat, îl deschise, se uită la el şi, la fel de tacticos, îl vârî la loc.

Cât despre Raskolnikov, acesta continua să stea culcat cu faţa în sus, tăcând şi uitându-se ţintă, deşi fără nici o expresie, la nou-venit. Chipul lui, întors acum de la curioasa floricică de pe tapet, era îngrozitor de palid şi exprima o nespusă suferinţă, ca şi cum tocmai îndurase o operaţie chinuitoare ori scăpase de vreun supliciu. Însă nou-venitul începu să-i trezească tot mai mult interesul, apoi nedumerirea, apoi neîncrederea şi, în cele din urmă, chiar un soi de teamă. Dar când Zosimov, arătând spre el, spuse: „Dânsul e Raskolnikov“, se ridică brusc, parcă dintr-un salt, se aşeză în capul oaselor şi, cu o voce slabă şi întretăiată, dar aproape sfidătoare, zise:

— Da! Eu sunt Raskolnikov! Ce doriţi?

Musafirul îl privi cu atenţie şi răspunse pe un ton grav:

— Piotr Petrovici Lujin. Nădăjduiesc că numele meu nu vă este complet necunoscut.

Dar Raskolnikov, care se aştepta la cu totul altceva, se uită la el cu o expresie buimacă şi gânditoare şi nu răspunse nimic, ca şi cum ar fi auzit pentru prima oară acest nume.

— Cum? Se poate să nu fi primit până acum nici un fel de înştiinţare? întrebă Piotr Petrovici puţin nedumerit.

Drept răspuns, Raskolnikov se lăsă încet pe pernă, îşi puse mâinile sub cap şi începu să se uite în tavan. Lujin deveni neliniştit. Zosimov şi Razumihin îl cercetau cu o curiozitate crescândă şi până la