— Am crezut şi am socotit, bâigui el, că scrisoarea trimisă de mai bine de zece zile, dacă nu chiar de două săptămâni...

— De ce-ai rămas în uşă? îl întrerupse brusc Razumihin. Dacă ai ceva de lămurit, intră şi ia loc, că acolo nu încapi de Nastasia. Dă-te şi tu la o parte, Nastasiuşka, să poată trece! Poftim un scaun! Hai, strecoară-te aici!

Îşi trase scaunul în spate, făcu ceva loc între masă şi genunchii săi şi aşteptă într-o poziţie destul de incomodă ca musafirul să se „strecoare“ pe lângă el. Nu era chip să-l refuzi, aşa că musafirul, zorindu-se şi împiedicându-se, se strecură prin spaţiul acela îngust. Ajungând la scaun, se aşeză şi se uită bănuitor la Razumihin.

— Nu trebuie să te jenezi, trânti acesta. Rodea-i bolnav de cinci zile şi trei a delirat, dar acum şi-a revenit şi chiar a mâncat cu poftă. El e doctorul lui, abia l-a consultat, iar eu sunt coleg cu Rodea, tot fost student; acum fac pe dădaca, aşa că nu ne lua în seamă şi nu te jena, dă-i bătaie cu treaba pentru care ai venit.

— Mulţumesc. Dar nu îl obosesc pe bolnav cu prezenţa mea şi cu discuţiile? i se adresă Piotr Petrovici lui Zosimov.

— N-nu, mormăi Zosimov, poate chiar îl mai distrageţi, şi căscă din nou.

— Aaa, şi-a revenit deja de mult, de azi-dimineaţă, îi dădu înainte Razumihin, a cărui familiaritate avea un aer de candoare atât de sincer, încât Piotr Petrovici, după ce se mai gândi puţin, începu să prindă oarece curaj, poate şi pentru că golanul acela impertinent apucase totuşi să se recomande ca student.

— Măicuţa dumneavoastră..., începu Lujin.

— Hm! făcu tare Razumihin.

Lujin se uită la el întrebător.

— A, nu-i nimic, spuneţi mai departe...

Lujin ridică din umeri.

— ...Măicuţa dumneavoastră începuse, pe când mă aflam încă acolo, să vă scrie o scrisoare. După ce am sosit, am lăsat anume să treacă câteva zile fără să vin la dumneavoastră, ca să fiu absolut sigur că sunteţi deja încunoştinţat de toate; însă acum, spre mirarea mea...

— Ştiu, ştiu! spuse deodată Raskolnikov, cu vădit arţag şi peste măsură de nerăbdător. Dumneata eşti logodnicul? Bun, ştiu... de-ajuns!

De astă dată, Piotr Petrovici se simţi peste măsură de vexat, dar nu zise nimic. Căuta să înţeleagă ce însemnau toate astea. Tăcerea dură vreun minut.

Între timp, Raskolnikov, care se întorsese puţin spre el ca să-i răspundă, se apucă deodată să-l privească iar ţintă, cu un soi de curiozitate, ca şi cum înainte n-ar fi reuşit să-l vadă bine sau ar fi descoperit pe neaşteptate la el ceva nou, care îl uimea; se şi ridică puţin de pe pernă ca să-l cerceteze mai în voie. Într-adevăr, era ceva deosebit în înfăţişarea lui Piotr Petrovici care te izbea şi care părea să justifice titlul de „logodnic“ ce tocmai îi fusese trântit în obraz într-un chip atât de neceremonios. În primul rând, era limpede, poate chiar prea limpede, că Piotr Petrovici se grăbise teribil să folosească cele câteva zile de când se afla în capitală ca să se dichisească şi să se ferchezuiască în aşteptarea logodnicei, lucru de altminteri cât se poate de nevinovat şi de îngăduit. Până şi faptul că era conştient, poate cam prea conştient, de plăcuta sa schimbare în bine i se putea ierta în această împrejurare, căci Piotr Petrovici se afla în postura de logodnic. Întreaga sa ţinută abia ieşise din mâinile croitorului şi totul era de calitate, poate mai puţin faptul că totul era prea nou şi scotea cam prea mult în evidenţă ştiutul scop. Până şi pălăria rotundă, nouă-nouţă şi elegantă, mărturisea acest scop, căci Piotr Petrovici o trata cu un respect cam exagerat şi o ţinea cu prea multă grijă în mână, şi superbele mănuşi Jouvin veritabile, liliachii, spuneau acelaşi lucru, fie şi numai prin faptul că nu erau purtate, ci ţinute în mână, la vedere. Culorile deschise şi tinereşti predominau în întreaga ţinută a lui Piotr Petrovici. Era îmbrăcat cu un elegant sacou de vară maroniu, nişte pantaloni uşori de culoare deschisă, o vestă asortată, o cămaşă fină nouă-nouţă şi cea mai subţire cravată, de batist, cu dungi roz şi culmea, toate îi veneau de minune. Chipul lui, foarte proaspăt şi chiar frumos, nu îşi arăta cei patruzeci şi cinci de ani. Favoriţii întunecaţi îl încadrau de ambele părţi ca nişte cotlete de berbec şi se îngroşau foarte frumos spre bărbia rasă, strălucitor de albă. Chiar şi părul, de altfel abia încărunţit, coafat şi frizat la bărbier, nu-i dădea deloc aerul acela ridicol şi prostesc de mire neamţ pe care îl au de obicei bărbaţii când sunt coafaţi. Iar dacă era ceva într-adevăr neplăcut şi respingător la această fizionomie destul de frumoasă şi de impunătoare, asta ţinea de alte pricini. După ce îl privi fără pic de ceremonie pe domnul Lujin, Raskolnikov zâmbi sarcastic, se lăsă din nou pe pernă şi începu să se uite iar în tavan.

Însă domnul Lujin se ţinu tare şi păru hotărât ca deocamdată să nu ia în seamă toate aceste ciudăţenii.

— Regret nespus că vă găsesc în această stare, urmă el, curmând hotărât tăcerea. Dacă aş fi ştiut că sunteţi bolnav, aş fi trecut mai demult pe la dumneavoastră. Dar, ştiţi, treburile!... Pe deasupra, în legătură cu activitatea mea de avocat, am şi un proces foarte important la senat. Ca să nu mai amintesc despre grijile pe care le ghiciţi şi dumneavoastră. Măicuţa şi surioara dumneavoastră trebuie să sosească dintr-o clipă în alta...

Raskolnikov făcu o mişcare, părând că