— ...Dintr-o clipă în alta. Le-am şi găsit, pentru moment, o locuinţă...

— Unde? întrebă cu voce stinsă Raskolnikov.

— Foarte aproape de aici, în casa lui Bakaleev...

— Asta-i pe Voznesenski, îl întrerupse Razumihin. Două etaje cu camere mobilate, le ţine negustorul Iuşin; am fost pe-acolo...

— Da, sunt camere mobilate...

— O cloacă: murdărie, gălăgie şi pe deasupra e şi o casă cu faimă proastă – s-au petrecut în ea tot felul de chestii; dracu’ ştie cine locuieşte acolo!... Am fost şi eu o dată, pentru o afacere scandaloasă. Ieftin, de altfel.

— Eu, fireşte, n-am avut cum să adun prea multe informaţii, fiind nou pe-aici – ripostă înţepat Piotr Petrovici – dar altfel sunt două cămăruţe foarte curăţele şi, cum nu e vorba decât despre un timp extrem de scurt... Am găsit deja o locuinţă adevărată, adică viitoarea noastră locuinţă, se întoarse el către Raskolnikov, acum e în curs de amenajare. Dar deocamdată stau şi eu tot într-o casă cu camere mobilate, la doi paşi de-aici, la doamna Lieppewehsel, în apartamentul unui tânăr, prieten Andrei Semionâci Lebeziatnikov, el mi-a şi indicat casa lui Bakaleev...

— Lebeziatnikov? repetă cu glas tărăgănat Raskolnikov, ca şi cum şi-ar fi amintit ceva.

— Da, Andrei Semionâci Lebeziatnikov, funcţionar la minister. Îl cunoaşteţi cumva?

— Da... adică nu, răspunse Raskolnikov.

— Iertaţi-mă, aşa mi s-a părut după felul cum aţi întrebat. I-am fost cândva tutore... e un tânăr foarte drăguţ... în pas cu timpurile... Eu sunt întotdeauna bucuros să întâlnesc oameni tineri: de la ei afli ce mai este nou.

Piotr Petrovici se uită plin de speranţă la toţi cei de faţă.

— În ce privinţă? întrebă Razumihin.

— În tot ce e mai serios, vreau să spun, în tot ce este esenţial, se repezi să răspundă Piotr Petrovici, încântat parcă de întrebare. Vedeţi dumneavoastră, eu n-am mai fost la Petersburg de aproape zece ani. Toate aceste noutăţi, reforme, idei ale dumneavoastră au ajuns şi până la noi, în provincie; dar ca să vezi mai limpede şi ca să cuprinzi totul, trebuie să fii la Petersburg. Ei, părerea mea este că cele mai multe lucruri le poţi afla observând tinerele noastre generaţii. Mărturisesc că mă bucură...

— Ce anume?

— Întrebarea e vastă. S-ar putea să greşesc, dar mie mi se pare că tinerele generaţii au o opinie critică mai clară şi un spirit mai întreprinzător...

— Asta aşa e, strecură Zosimov.

— Prostii! Nu au defel spirit întreprinzător, ripostă Razumihin. Spiritul întreprinzător se dobândeşte greu, nu pică din cer. Iar noi ne-am dezobişnuit de aproape două sute de ani să mai facem ceva... Idei mai sunt pe ici-pe colo, i se adresă el lui Piotr Petrovici, există şi o dorinţă de mai bine, măcar că-i copilărească; uneori mai găseşti şi cinste, deşi ne-au năpădit escrocii, dar spirit întreprinzător – ioc! Spiritul întreprinzător umblă încălţat cu cizme.

— Nu vă împărtăşesc părerea, obiectă vădit mulţumit Piotr Petrovici. Există, bineînţeles, patimă şi nereguli, dar trebuie să fim îngăduitori: patima e o dovadă a dorinţei înflăcărate de-a face ceva, cât şi a revoltei împotriva împrejurărilor externe vitrege care te împiedică. Iar dacă s-a făcut puţin, e pentru că nu prea am avut timp. Despre mijloace nici nu mai vorbesc. În opinia mea, dacă vreţi să ştiţi, ceva tot s-a făcut: s-au răspândit idei noi, utile, s-au răspândit şi unele lucrări noi, utile, în locul celor visătoare şi romantice dinainte; literatura devine mai matură; au fost dezrădăcinate şi ridiculizate multe prejudecăţi dăunătoare... Într-un cuvânt, ne-am rupt definitiv de trecut şi găsesc că asta e deja ceva...

— S-a apucat să-şi turuie lecţia. Vrea să facă impresie! zise deodată Raskolnikov.

— Cum? întrebă Piotr Petrovici, care nu auzise bine, dar nu primi nici un răspuns.

— Toate astea sunt juste, se grăbi să intervină Zosimov.

— Nu-i aşa? urmă Piotr Petrovici uitându-se cu plăcere la Zosimov. Trebuie să recunoaşteţi – adăugă adresându-i-se lui Razumihin, dar cu un aer cumva triumfător şi de superioritate, nelipsind mult să adauge şi „tinere“ –, că există deja o izbândă sau, cum se spune acum, un progres, fie doar în numele ştiinţei şi al realităţii economice...

— Loc comun!

— Nu, nu este un loc comun! De pildă, dacă până acum mi se spunea: „Iubeşte-ţi aproapele“ şi eu îl iubeam, ce ieşea din asta? continuă Piotr Petrovici, poate cam prea grăbit. Ieşea că rupeam un caftan în două, îl împărţeam cu aproapele şi amândoi rămâneam pe jumătate goi, potrivit proverbului rusesc: „Cine fuge după doi iepuri, nu prinde nici unul“. Dar ştiinţa spune: iubeşte-te în primul rând pe tine însuţi, fiindcă totul pe lume se bazează pe interesul personal. Dacă te iubeşti doar pe tine, îţi vezi şi de propriile treburi cum se cuvine, rămâi şi cu caftanul întreg. Iar realitatea economică adaugă: cu cât există mai multe afaceri particulare constituite într-o societate – mai multe caftane întregi, ca să spunem aşa –, cu atât sunt mai trainice bazele societăţii şi cu atât mai mari sunt perspectivele cauzei comune. Aşadar, adunând numai şi numai pentru mine, adun de fapt pentru toţi şi reuşesc să fac în aşa fel încât aproapele să primească ceva mai mult decât un caftan rupt, iar asta nu din punga cuiva anume, ci ca o consecinţă a prosperităţii generale. Ideea este simplă, dar din păcate