a fost nevoie de mult timp ca să ajungă până la noi de sub învelişul de exaltare şi visare în care era ascunsă, deşi s-ar părea că nu e nevoie de cine ştie ce isteţime ca să-ţi dai seama...

— Să-mi fie cu iertare, eu nu sunt prea isteţ, îi tăie deodată vorba Razumihin, aşa că să punem capăt discuţiei. Am deschis-o cu un scop anume, dar de trei ani încoace mi s-a făcut aşa o lehamite de toată trăncăneala asta fără rost, de toate locurile astea comune fără cap şi fără coadă, mereu aceleaşi şi aceleaşi, încât zău că roşesc nu numai când vorbesc eu despre ele, ci şi când îi aud pe alţii debitându-le. Dumneata, se-nţelege, te-ai grăbit să-ţi etalezi cunoştinţele, lucru foarte scuzabil, pe care nu-l condamn. Însă eu voiam să aflu doar ce fel de om eşti, fiindcă, vezi dumneata, de cauza comună se agaţă în ultimul timp o grămadă de profitori, care au denaturat atât de mult în propriul lor interes tot ce au atins, încât au compromis-o definitiv. Bun, gata cu asta!

— Stimate domn, începu Lujin strâmbându-se cu infinită demnitate, nu cumva vreţi să spuneţi într-un mod cât se poate de nepoliticos că şi eu...

— Vai de mine, nici vorbă, nici vorbă... Cum aş putea? Bun, destul cu asta! i-o reteză Razumihin şi, întorcându-se brusc către Zosimov, reluă discuţia de mai înainte.

Piotr Petrovici se dovedi îndeajuns de inteligent ca să accepte imediat explicaţia. De altfel, se hotărâse să nu mai stea decât două minute şi să plece.

— Nădăjduiesc că acum, i se adresă el lui Raskolnikov, după ce am făcut cunoştinţă, relaţiile noastre vor deveni, când vă veţi însănătoşi, date fiind şi împrejurările pe care le cunoaşteţi, mai strânse... În primul rând, vă doresc sănătate...

Raskolnikov nici măcar nu întoarse capul. Piotr Petrovici dădu să se ridice de pe scaun.

— Ucigaşul e în mod sigur unul care amanetase ceva! afirmă categoric Zosimov.

— În mod sigur! întări Razumihin. Porfiri nu arată ce crede, dar îi interoghează pe toţi cei care au avut amaneturi.

— Îi interoghează pe cei cu amaneturi? întrebă tare Raskolnikov.

— Da, şi ce?

— Nimic.

— Şi de unde-i ia? întrebă Zosimov.

— Pe unii i-a indicat Koh, alţii aveau numele scris pe hârtia în care era învelit amanetul, iar alţii au venit singuri când au auzit.

— Trebuie să fie o canalie abilă şi cu experienţă! Ce îndrăzneală! Câtă hotărâre!

— Ei, tocmai asta e, că nu! interveni Razumihin. Tocmai asta vă pune pe toţi pe un drum greşit. Dar vă spun eu: nu e abil, nu are experienţă şi, mai mult ca sigur, face pentru prima dată aşa ceva. Dacă pleci de la ideea că e o canalie abilă, care a calculat totul, nimic nu se mai leagă. Dar dacă presupui că e vorba de un ageamiu, atunci îţi dai seama că numai întâmplarea a făcut să scape, şi ce nu face întâmplarea? Căci se prea poate ca el să nici nu fi prevăzut vreo piedică! Şi cum a procedat? A luat nişte lucruri în valoare de zece-douăzeci de ruble, şi-a îndesat buzunarele cu ele, a scotocit prin bulendrele din lada babei, în timp ce în comodă, în sertarul de sus, într-o cutie, s-au găsit numai bani peşin, vreo mie cinci sute de ruble, başca bilete de bancă! N-a ştiut să jefuiască, dar a ştiut să ucidă! E prima dată, îţi spun eu, prima dată; s-a pierdut! Şi nu calculul l-a scăpat, ci întâmplarea!

— Mi se pare că vorbiţi despre bătrâna văduvă de arhivar care a fost omorâtă de curând, interveni Piotr Petrovici, adresându-i-se lui Zosimov.

Stătea deja cu pălăria şi mănuşile în mână, dar înainte de plecare dorea să mai dea drumul la câteva vorbe inteligente. Era în mod vădit muncit de grija de-a face o impresie favorabilă şi orgoliul biruise prudenţa.

— Da. Aţi auzit şi dumneavoastră?

— Cum să nu, doar e în vecinătate...

— Cunoaşteţi amănuntele?

— N-aş putea spune, dar pe mine mă interesează un alt aspect, problema în ansamblu, ca să zic aşa. Fără să mai vorbesc despre faptul că în ultimii cinci ani s-au înmulţit crimele în rândul clasei de jos; fără să mai vorbesc despre jafuri şi incendii, care se ţin lanţ peste tot, ceea ce mi se pare mai ciudat este că s-au înmulţit tot atât de mult crimele şi în rândul claselor de sus şi, ca să spun aşa, în paralel. Ba se aude că un fost student a jefuit poşta la drumul mare; ba că oameni importanţi prin poziţia lor socială au falsificat bancnote; ba că la Moscova a fost prinsă o întreagă bandă de falsificatori de bilete pentru ultima tragere la loterie şi că printre capi se află chiar un lector de istorie universală; ba că un secretar de la ambasada noastră a fost omorât în străinătate pentru o afacere de bani misterioasă... Şi dacă această bătrână cămătăreasă e omorâtă acum de cineva din clasa de mijloc, că nu mujicii amanetează obiecte de aur, cum se explică oare decăderea păturii civilizate a societăţii noastre?

— Sunt multe schimbări economice..., răspunse Zosimov.

— Cum se explică? îl întrerupse Razumihin. Păi, tocmai prin lipsa noastră înrădăcinată de spirit întreprinzător se poate explica.

— Cum adică?

— Păi ce-a răspuns la Moscova lectorul acela al dumitale când a fost întrebat de ce a falsificat bancnotele? „Toată lumea se îmbogăţeşte prin tot felul de