mijloace, aşa că vreau şi eu să mă îmbogăţesc mai repede.“ Nu ţin minte exact cuvintele, dar sensul lor era următorul: pleaşcă, la repezeală, fără muncă! Ne-am învăţat să primim totul de-a gata, să fim dădăciţi, să ni se dea mură-n gură. Iar când vine ceasul cel mare, fiecare îşi dă arama pe faţă...

— Bine, dar moralitatea? Şi, ca să zic aşa, legile...

— De ce îţi faci atâtea griji? interveni pe neaşteptate Raskolnikov. Totul se potriveşte cu teoria dumitale!

— Cum adică se potriveşte cu teoria mea?

— Păi, dacă duci până la capăt teoria pe care o propovăduiai mai adineauri, rezultă că poţi să omori oameni...

— Daţi-mi voie! strigă Lujin.

— Nu, nu-i aşa! obiectă Zosimov.

Raskolnikov zăcea palid, cu buza de sus tresărindu-i şi respirând greu.

— Totul are o măsură! continuă arogant Lujin. O idee economică nu înseamnă încă o invitaţie la crimă, iar dacă mergem doar pe presupuneri...

— E sau nu adevărat că dumneata, îl întrerupse brusc Raskolnikov cu o voce tremurând de furie, în care se simţea bucuria de a-l jigni, e sau nu adevărat că i-ai spus logodnicei dumitale.... chiar în clipa când ai primit consimţământul ei, că mai mult decât orice te bucură faptul că e săracă... fiindcă e mai avantajos să-ţi scoţi soţia din mizerie, ca pe urmă să o domini... şi să-i scoţi ochii că ai copleşit-o cu binefaceri?

— Stimate domn! strigă ofensat şi furios Lujin înroşindu-se tot şi fâstâcindu-se. Stimate domn... denaturaţi cu totul ideea! Iertaţi-mă, dar trebuie să vă spun că zvonurile care au ajuns la dumneavoastră sau, mai bine zis, v-au fost aduse la cunoştinţă, nu au nici cel mai mic temei şi cam... bănuiesc eu cine a azvârlit... într-un cuvânt... săgeata asta... într-un cuvânt... măicuţa dumneavoastră... De altfel, chiar şi fără acest lucru, mi-am putut da seama că dânsa, în ciuda minunatelor sale calităţi, are un fel cam exaltat şi cam romantic de a gândi... Oricum, nu mi-ar fi trecut prin minte că ar putea interpreta şi prezenta lucrurile într-un fel atât de extraordinar şi de denaturat... Şi... în fine... în fine...

— Ştii ceva? strigă Raskolnikov ridicându-se puţin pe pernă şi uitându-se fix şi pătrunzător la el, cu o privire scăpărătoare. Ştii ceva?

— Ce anume?

Lujin se opri, aşteptând cu o expresie ofensată şi provocatoare. Câteva minute domni tăcerea.

— Ei bine, dacă mai îndrăzneşti încă o dată... să pomeneşti un singur cuvânt... de mama... te arunc în brânci pe scări!

— Ce-i cu tine! strigă Razumihin.

— Aha, deci aşa stau lucrurile! Lujin păli şi îşi muşcă buzele. Ascultaţi-mă, domnule – începu tăios, încercând din răsputeri să se stăpânească, dar gâfâind –, încă de adineauri, de cum am pus piciorul în odaia asta, v-am ghicit ostilitatea, dar am rămas anume, ca să aflu mai mult. Aş fi putut ierta multe unui bolnav şi unei rude, dar acum... nu vă mai... niciodată...

— Nu sunt bolnav! se răsti Raskolnikov.

— Cu atât mai rău...

— Du-te dracului!

Însă Lujin ieşise înainte să termine el, strecurându-se iar printre masă şi scaun; de data asta Razumihin se ridicase ca să-l lase să treacă. Fără să se uite la nimeni şi chiar fără să mai dea din cap către Zosimov, care îi făcuse deja de mult semn să lase bolnavul în pace, Lujin ieşise, ridicându-şi din precauţie pălăria la nivelul umărului când se aplecase să treacă pragul. Până şi felul cum îşi încovoiase spinarea lăsa parcă să se vadă că ducea cu el o ofensă teribilă.

— Ce-i asta, cum e posibil? zise nedumerit Razumihin clătinând din cap.

— Lăsaţi-mă, lăsaţi-mă cu toţii! strigă furios Raskolnikov. Daţi-mi pace odată, călăilor! Nu mi-e frică de voi! Acum nu mă mai tem de nimeni, de nimeni! Să nu vă mai văd! Vreau să fiu singur, singur, singur!

— Haidem! zise Zosimov făcându-i semn din cap lui Razumihin.

— Vai de mine, dar cum să-l lăsăm aşa!

— Hai! repetă stăruitor Zosimov şi ieşi.

Razumihin se gândi puţin şi se repezi să-l ajungă din urmă.

— Putea să fie mai rău dacă nu-l ascultam, spuse Zosimov deja pe scară. Nu trebuie enervat...

— Ce-o fi cu el?

— Un stimulent, cât de mic, care să-i facă bine, asta i-ar trebui! Adineauri era în stare... Să ştii că îl macină ceva. O idee fixă, apăsătoare... De asta mă tem cel mai tare; asta trebuie să fie!

— Păi, poate o fi ceva în legătură cu domnul ăsta, Piotr Petrovici! Din discuţia lor am înţeles că se căsătoreşte cu sora lui şi că Rodea a primit vestea chiar înainte să se îmbolnăvească, printr-o scrisoare...

— Da, dracu’ l-a adus tocmai acum, poate chiar a stricat totul. Dar ai observat? E indiferent la toate, tace la orice ce i se spune, în afară de un singur subiect, care îl face să-şi iasă din fire: crima asta...

— Da, da! îi dădu dreptate Razumihin. Cum să nu observ! E interesat şi speriat de ea. S-a speriat chiar în ziua când s-a îmbolnăvit, în biroul comisarului, a şi leşinat.

— O să-mi povesteşti mai în amănunt diseară, iar după aceea o să-ţi spun şi eu ce cred. Mă interesează foarte mult! O să trec peste o jumătate de oră