— Mulţumesc! Eu aştept între timp la Paşenka şi îl ţin sub observaţie prin Nastasia...

După plecarea lor, Raskolnikov se uită urât la Nastasia, nerăbdător parcă, dar ea nu se lăsa dusă.

— Acuma vrei un ceai? întrebă ea.

— Mai târziu! Vreau să dorm! Lasă-mă...

Se întoarse nervos cu faţa la perete, iar Nastasia ieşi.

~ VI ~

Dar, cum ieşi ea, se sculă, puse zăvorul la uşă, desfăcu legătura cu haine adusă mai devreme de Razumihin, care o legase între timp la loc, şi începu să se îmbrace. Ciudat: părea să fi devenit dintr-odată perfect calm; nu mai rămăsese nici urmă din delirul dement de adineauri sau din frica apăsătoare din ultima vreme. Era prima clipă de linişte, neaşteptată şi stranie. Mişcările îi erau precise, sigure, vădind o intenţie fermă. „Astăzi, chiar astăzi!...“, mormăi pentru sine. Totuşi îşi dădea seama că era încă slăbit, dar nemaipomenita încordare sufletească, căreia îi datora calmul şi concentrarea de-acum, îi dădea putere şi încredere în sine. De fapt, spera să nu cadă pe stradă. După ce îmbrăcă hainele noi, se uită la banii de pe masă, stătu puţin pe gânduri şi îi vârî în buzunar. Erau douăzeci şi cinci de ruble. Luă şi toţi pitacii de aramă, restul de la cele zece ruble pe care le dăduse Razumihin pe haine. Apoi trase încetişor zăvorul, ieşi din odaie, coborî pe scară şi aruncă o privire în bucătăria cu uşa larg deschisă: Nastasia stătea cu spatele la el şi, aplecată, sufla în samovarul gazdei. Nu auzi nimic. Cine şi-ar fi închipuit că o să plece? O clipă mai târziu era deja în stradă.

Părea să fie în jur de opt, căci soarele asfinţea. Era la fel de zăpuşeală, dar sorbi lacom aerul acela de oraş, fetid, prăfos, îmbâcsit. Capul începu să i se învârtă uşor; brusc, o energie sălbatică îi luci în ochii injectaţi şi îi lumină chipul supt, livid. Nu ştia şi nici nu se gândea încotro merge, ştia un singur lucru: „că trebuie să termine cu asta chiar azi, o dată pentru totdeauna, chiar acum; altfel nu se mai întoarce acasă, fiindcă nu vrea să trăiască aşa“. Dar cum anume să termine? În ce fel să termine? Habar nu avea şi nici nu voia să se gândească. Alunga acest gând, care era un chin. Simţea şi ştia doar că, într-un fel sau altul, trebuie să schimbe totul, „orice-ar fi“, repeta cu o îndârjire disperată, cu o neclintită încredere în sine.

După vechiul său obicei, urmând firul plimbărilor de până atunci, se îndreptă direct spre piaţa Sennaia. Dar înainte de-a ajunge acolo, văzu în faţa unei dughene cu mărunţişuri, pe trotuar, un flaşnetar tânăr şi oacheş, care învârtea de zor maneta, executând o romanţă sentimentală. Acompania o fată de vreo cincisprezece ani, care stătea în faţa lui, îmbrăcată ca o domnişoară, cu crinolină, pelerinuţă, mănuşi şi o pălărioară de pai cu o pană roşie ca focul, toate vechi şi ponosite. Cânta romanţa cu o voce dogită, de guristă de stradă, dar destul de plăcută şi puternică, aşteptând să-i pice vreo două copeici de la cei din dugheană. Raskolnikov se opri lângă alţi doi-trei gură-cască, ascultă o clipă, apoi scoase un pitac şi îl puse în mâna fetei. Ea îşi curmă brusc cântecul la nota cea mai sentimentală şi mai înaltă, ca şi cum l-ar fi tăiat cu cuţitul, strigă tare către flaşnetar: „Hai!“ şi plecară amândoi mai departe, spre dugheana următoare.

— Vă place muzica de stradă? îl întrebă deodată Raskolnikov pe un trecător între două vârste, cu un aer de pierde-vară, care stătuse lângă el ascultând flaşneta.

Omul îl privi ursuz şi mirat.

— Mie-mi place, continuă Raskolnikov, dar cu o expresie de parcă n-ar fi vorbit despre muzica de stradă, îmi place când se cântă la flaşnetă în serile de toamnă reci, întunecate şi umede, neapărat umede, şi toţi trecătorii au feţele verzui, palide şi bolnăvicioase; sau, şi mai bine, când e lapoviţă fără vânt – ştiţi? – şi se văd lucind prin ea felinarele cu gaz...

— Nu ştiu... Mă scuzaţi..., bâigui domnul, speriat şi de întrebare, şi de înfăţişarea stranie a lui Raskolnikov, după care trecu pe partea cealaltă a străzii.

Raskolnikov o luă drept înainte şi ieşi la colţul pieţei Sennaia, unde îşi vindeau marfa târgoveţul şi femeia care vorbiseră atunci cu Lizaveta; dar acum nu erau acolo. Recunoscu locul, se opri, se uită în jur şi îl întrebă pe un flăcău într-o rubaşcă roşie, care căsca la intrarea unui depozit de făină:

— Era un târgoveţ, unul cu o muiere, nevastă-sa, care vindea în colţul ăsta, nu-i aşa?

— Vând mulţi pe-aici, răspunse flăcăul măsurându-l de sus pe Raskolnikov.

— Cum îl cheamă?

— Cum l-au botezat.

— Nu cumva eşti şi tu din Zaraiski? Din ce gubernie eşti?

Flăcăul îl măsură iar.

— La noi, Luminăţia Voastră, nu-i gubernie, e judeţ, frate-meu a plecat, eu am rămas acasă, aşa că n-am de unde să ştiu... Să-mi fie cu iertare, Luminăţia Voastră.

— Acolo sus e un birt?

— E o crâşmă, are şi biliard; se găsesc şi prinţese... Marfă!

Raskolnikov traversă piaţa. Într-un colţ se strânseseră o grămadă de mujici. Se strecură unde era înghesuiala mai mare, cercetându-le feţele. Simţea nevoia, cine ştie de ce, să intre în vorbă cu toţi. Dar mujicii nu-i dădeau nici o atenţie, strigau unii la alţii, adunaţi