în grupuri mici. Stătu puţin pe gânduri, apoi o luă la dreapta, pe trotuar, spre podul V. Străbătu piaţa şi ajunse în ulicioară...

Şi înainte trecea deseori pe ulicioara asta scurtă, care la un moment dat cotea şi ducea din piaţă în strada Sadovaia. În ultima vreme se simţea chiar ispitit să dea o raită pe-acolo, când îl apuca urâtul, „ca să-i fie şi mai urât“. O luă şi acum pe ulicioară, fără vreun gând anume. Era acolo o clădire mare, ocupată numai cârciumi şi de localuri, unde se mânca şi se bea; în fiecare clipă ieşeau pe uşa ei femei îmbrăcate lejer, cum te duci „prin vecini“, fără nimic pe cap, doar în rochii. Se strângeau ici şi colo pe trotuar, mai ales în preajma intrărilor la subsol, unde se găseau tot felul de localuri de petrecere. Dintr-unul răzbătea în clipa aceea o zarvă de răsuna toată strada – zdrăngănea o chitară, se cânta şi era mare veselie. Un grup de femei se înghesuia la intrare; unele stăteau pe trepte, altele pe trotuar, altele sporovăiau în picioare. Un soldat beat, cu o ţigară în gură, se învârtea în jurul lor, pe caldarâm, şi înjura; părea că vrea să intre undeva, dar uitase unde. Doi zdrenţăroşi se certau în gura mare; un beţiv zăcea de-a latul străzii. Raskolnikov se opri lângă grupul mare de femei. Acestea vorbeau între ele cu glasuri răguşite; purtau toate rochii de stambă, ghete din piele de capră şi erau cu capul gol. Unele păreau trecute de patruzeci de ani, altele nici nu făcuseră şaptesprezece, însă mai toate aveau ochii învineţiţi.

Fără să ştie de ce, Raskolnikov se simţea atras de cântecele şi de zarva din localul de jos... Printre hohote de râs şi zbierete, cineva dansa dezlănţuit, bătând tactul cu tocurile, în zdrăngăniturile de chitară şi tânguielile unui glas piţigăiat, ce cânta în falset o melodie sprinţară. Ascultă atent, posomorât şi gânditor, aplecându-se spre intrare şi uitându-se curios înăuntru.

Aii, vardist, drăguţul meu,

Geaba dai în mine, zău!

se revărsa glasul piţigăiat al cântăreţului. Raskolnikov voia cu tot dinadinsul să ştie ce cânta, ca şi cum era ceva nemaipomenit de important pentru el.

„Să intru? se gândea. Ce râsete! Sunt beţi. Ce-ar fi să mă îmbăt şi eu?“

— Nu intri, boierule? întrebă una dintre femei cu o voce destul de melodioasă şi încă proaspătă. Părea tânără şi numai ea din tot grupul nu era respingătoare.

— Ei, ce fată frumuşică! zise el îndreptându-se şi uitându-se la ea.

Ea zâmbi, bucuroasă de compliment.

— Şi dumneata eşti tare chipeş, spuse ea.

— Da’ slab ca un ţâr, remarcă una cu glas gros ca de bas. N-oi fi ieşit din spital?

— Ia te uită, numai fete de general, da’ toate-s cârne! se băgă în vorbă un mujic pe care îl ajunsese băutura, cu sumanul larg desfăcut şi cu o mutră veselă şi hâtră. Să tot petreci!

— Intră dacă tot ai venit!

— Intru, scumpete!

Şi se năpusti pe scară în jos.

Raskolnikov dădu să plece.

— Hei, boierule! strigă fata în urma lui.

— Ce e?

Ea se fâstâci.

— Tare mi-ar plăcea să petrec un ceas cu dumneata, boierule, dar nu ştiu, parcă mi-e ruşine. Dă-mi şi mie şase copeici de-un păhărel, drăguţule cavaler!

Raskolnikov scoase la nimereală trei pitaci.

— Ah, ce boier bun la inimă!

— Cum te cheamă?

— Să-ntrebi de Duklida.

— Ei, na, asta-i prea de tot! zise mustrător altă femeie din grup, clătinând din cap spre Duklida. N-am mai pomenit să ceri aşa! Mie mi-ar crăpa obrazul de ruşine...

Raskolnikov se uită curios la cea care vorbise. Era o tânără ciupită de vărsat, la vreo treizeci de ani, toată numai vânătăi, cu buza de sus umflată. Îşi exprimase dezaprobarea pe un ton calm şi serios.

„Unde-am citit eu oare, se gândea Raskolnikov continuându-şi drumul, că un condamnat la moarte, în ceasul dinaintea execuţiei, spune ori gândeşte că, chiar dacă i-ar fi dat să trăiască undeva la mare înălţime, în vârful unei stânci unde să nu poată face nici măcar un pas, iar în jur ar fi prăpastie, ocean şi întuneric veşnic, singurătate şi furtună, şi ar rămâne aşa, pe palma aceea de loc, toată viaţa, o mie de ani, o veşnicie, chiar şi atunci ar dori să mai trăiască, iar nu să moară! Numai să trăiască, să trăiască, să trăiască! Oricum, numai să trăiască!... Aşa e, Doamne, cât e de adevărat! Omul e ticălos! Şi ticălos e şi acela care-l face ticălos pentru asta“, adăugă după o clipă.

Ieşi în altă stradă. „Aha! Palatul de Cristal! Razumihin a pomenit mai devreme de Palatul de Cristal. Dar ce voiam oare? A, da, să citesc ziarele!... Zosimov spunea că a citit în ziare...“

— Ziare aveţi? întrebă intrând într-o cârciumă mare şi destul de curată, cu câteva încăperi, de altminteri goale. Cei doi-trei muşterii beau ceai, iar într-o încăpere mai din fund un grup de vreo patru inşi servea şampanie. Raskolnikov avu impresia că îl vede printre ei pe Zametov, dar nu putea fi sigur de la distanţă.

„N-are decât să fie!“, se gândi.

— O votcă nu doriţi? întrebă