— Dă-mi un ceai şi adu-mi ziarele de-acum cinci zile până azi, că-ţi dau de-o votcă.

— Să trăiţi. Uitaţi-le pe alea de azi. Doriţi şi o votcă?

Sosiră ceaiul şi ziarele din urmă. Raskolnikov se aşeză şi începu să caute: „Izler, Izler... Aţteki, Aţteki, Izler, Bartola, Massimo, Aţteki, Izler... Ei, drăcia dracului! A, uite, fapte diverse: o femeie a căzut de pe scară; un târgoveţ a ars de viu din pricina vinului; un incendiu la Peski; un incendiu în Petersburgskaia; încă un incendiu în Petersburgskaia, Izler, Izler, Izler, Izler, Massimo... A, uite...“

Găsi în sfârşit ce căuta şi începu să citească; rândurile îi jucau în faţa ochilor, dar citi ştirea până la capăt şi se apucă să caute avid continuarea în numerele următoare. Mâinile îi tremurau de o nerăbdare febrilă în timp ce dădea foile. Deodată cineva se aşeză lângă el la masă. Ridică privirea – era Zametov, chiar Zametov, arătând la fel cum îl văzuse la secţie, cu inelele, cu lănţişoarele, cu părul negru frizat, pomădat şi pieptănat cu cărare, cu vesta de filfizon, cu un surtuc cam ponosit şi cu o cămaşă nu tocmai proaspătă. Părea binedispus, cel puţin zâmbea vesel şi binevoitor. Faţa oacheşă i se îmbujorase puţin de la şampania băută.

— Cum, dumneata aici? începu el mirat şi pe un ton de parcă s-ar fi cunoscut de când lumea. Nu mai departe de ieri îmi spunea Razumihin că nu ţi-ai revenit încă. Ei, ce ciudat! Am fost pe la dumneata...

Raskolnikov ştia că o să se apropie de el. Puse ziarele deoparte şi se întoarse către Zametov. Avea un surâs ironic pe buze, care lăsa să se vadă un alt soi de nerăbdare şi chiar iritare.

— Ştiu că ai fost, răspunse el, am auzit. Mi-ai căutat ciorapul... Să ştii că Razumihin nu mai poate după dumneata, zice că te-ai dus cu el la Laviza Ivanovna, pentru care îţi dădeai atâta osteneală atunci şi îi tot făceai semn cu ochiul porucicului Pulbere, iar el nu pricepea, ţii minte? Dar cum să nu priceapă, că era clar... nu?

— A, e mare zurbagiu!

— Cine, Pulbere?

— Nu, prietenul dumitale, Razumihin...

— Ei, dumneata n-o duci deloc rău, domnule Zametov; ai intrare liberă în cele mai agreabile locuri! Cine te-a tratat acum cu şampanie?

— Asta-i bună... am băut şi noi... Cum adică, m-a tratat?

— Păi, ca onorariu! Că îţi iese ceva din toate cele! izbucni Raskolnikov în râs. Nu-i nimic, eşti băiat bun, nu-i nimic! mai adăugă bătându-l pe umăr pe Zametov. N-am spus-o cu răutate, doar aşa „în joacă, să ne mai hârjonim şi noi“, ca să vorbesc ca vopsitorul ăla al dumitale care îi căra la pumni lui Mitka, atunci când s-a-ntâmplat istoria cu bătrâna.

— Dar de unde ştii?

— Păi, poate ştiu mai multe decât dumneata.

— Ciudat om mai eşti... Probabil că eşti încă foarte bolnav. N-ar fi trebuit să ieşi...

— Îţi par ciudat?

— Da. Şi ce faci, citeşti ziarele?

— Ziarele, da.

— Scrie mult în ele despre incendii.

— Nu, nu despre incendii citesc. Se uită cu un aer misterios la Zametov şi un zâmbet batjocoritor îi strâmbă din nou buzele. Nu despre incendii citesc, continuă făcându-i cu ochiul. Recunoaşte, dragă tinere, că tare ai mai vrea să ştii ce citeam!

— Nici pomeneală! Am întrebat şi eu aşa. N-am voie să întreb? Că toţi...

— Ascultă, eşti om cu carte, ştii ce-i literatura, nu?

— Am cinci clase de liceu, răspunse Zametov demn.

— Cinci! Măi, ce boboc! Cu cărare, inele – om bogat!

Raskolnikov izbucni într-un râs nervos, chiar în nasul lui Zametov. Acesta se trase brusc înapoi, nu atât pentru că s-ar fi simţit jignit, cât de mirat ce era.

— Ei, ciudat mai eşti! repetă Zametov foarte serios. Tare mi se pare că delirezi şi-acum.

— Că delirez? Te-nşeli, bobocule! Vasăzică sunt ciudat? Îţi stârnesc curiozitatea, nu-i aşa? Eşti curios?

— Foarte.

— Aşadar, vrei să-ţi spun ce citeam şi ce căutam? Doar vezi ce de ziare am cerut să-mi aducă! Dau de bănuit, nu?

— Hai, spune!

— Eşti numai ochi şi urechi?

— Ochi şi urechi? Cum adică?

— Te lămuresc după aia, până una-alta, drăguţule, declar... nu, mai bine, „mărturisesc“... Nu, nici aşa nu-i bine... „Dau o declaraţie şi dumneata o consemnezi“, poftim... Vasăzică, dau o declaraţie că am citit, m-am interesat... am căutat... am răscăutat..., Raskolnikov miji ochii şi se opri puţin, ... am căutat, pentru asta am şi venit aici, amănunte despre asasinarea bătrânei, a văduvei de arhivar, rosti în sfârşit, aproape în şoaptă, apropiindu-şi peste măsură faţa de a lui Zametov.

Acesta din urmă i se uită drept în ochi, fără să facă nici o mişcare şi fără să-şi depărteze faţa de a lui. Ce i s-a părut cel mai ciudat după aceea lui Zametov a fost faptul că tăcerea a durat un minut întreg şi că în minutul acela au stat şi s-au privit aşa.

— Ei şi, ce dacă citeai despre asasinat? se răsti el deodată, nedumerit şi nerăbdător. Ce-mi pasă mie? Ce-i cu asta?

— Păi e vorba chiar de bătrâna aceea,