continuă Raskolnikov tot în şoaptă şi fără să facă nici cea mai mică mişcare la cuvintele răstite ale lui Zametov. Cea despre care aţi început să vorbiţi în birou, ţii minte, când am leşinat. Ei, acum pricepi?

— Şi ce-i cu asta? Ce să... „pricep“? spuse Zametov aproape speriat.

Faţa nemişcată şi gravă a lui Raskolnikov se preschimbă într-o clipă şi, brusc, izbucni în acelaşi râs nervos de mai adineauri, neputând parcă să se mai stăpânească. Imediat îşi aminti cu nemaipomenită claritate senzaţia încercată nu demult, în clipa când stătea după uşă cu toporul şi ivărul sălta, iar cei de-afară înjurau şi se căzneau să intre cu forţa, şi îi venise brusc să strige la ei, să-i înjure, să scoată limba, să-i aţâţe, să-şi bată joc, să râdă în hohote, în hohote, în hohote!

— Dumneata sau eşti nebun sau..., zise Zametov şi se opri fulgerat de un gând care-i venise dintr-odată în minte.

— Sau? Sau ce? Ei, ce? Hai, spune!

— Nimic! răspunse furios Zametov. Toate astea sunt aiureli!

Tăcură amândoi. După accesul neaşteptat de râs bolnăvicios, Raskolnikov deveni deodată gânditor şi trist. Puse coatele pe masă şi îşi sprijini capul într-o mână. Părea să fi uitat complet de Zametov. Tăcerea se prelungi destul de mult.

— De ce nu-ţi bei ceaiul? Se răceşte, spuse Zametov.

— Hm? Ce? Ceaiul?... A, da... Raskolnikov luă o sorbitură din pahar, băgă în gură o bucăţică de pâine şi, uitându-se brusc la Zametov, păru să-şi amintească tot şi se scutură de gânduri. Chipul lui îşi recăpătă îndată expresia batjocoritoare de mai înainte. Continuă să-şi bea ceaiul.

— Multe escrocherii se fac astăzi, spuse Zametov. Mai deunăzi am citit în Buletinul Moscovei că a fost prinsă o bandă întreagă de falsificatori de bani la Moscova. Era o asociaţie în toată regula. Falsificau bancnote.

— A, asta a fost demult! Am citit de-acum o lună, răspunse calm Raskolnikov. Vasăzică, după părerea dumitale ăştia sunt escroci? adăugă zâmbind ironic.

— Păi nu sunt escroci?

— Ăştia? Ăştia sunt nişte copii cu caş la gură, nu escroci! Să se adune cincizeci de oameni pentru atâta lucru! Cum e posibil? Până şi trei ar fi prea mulţi, iar aceştia trei ar trebui să se bizuie mai mult pe ceilalţi decât pe ei înşişi! E de-ajuns să trăncănească unul la beţie şi se-alege praful de tot! Boboci cu caş la gură! Tocmesc nişte neisprăviţi să schimbe bancnote la bancă. Păi asta-i treabă s-o dai pe mâna oricui îţi iese-n cale? Bun, să zicem că au reuşit să facă treabă şi cu bobocii, să zicem că a schimbat fiecare câte un milion, dar pe urmă? O viaţă întreagă? Să depindă unul de altul o viaţă întreagă? Mai bine îţi pui ştreangul de gât! Dar ei nici nu s-au priceput să le schimbe: s-a dus unul la bancă, a primit cinci miare şi au început să-i tremure mâinile. Patru le-a numărat şi pe-a cincea a luat-o fără să mai numere, pe încredere, să le bage la repezeală în buzunar şi s-o şteargă. Ei, atunci a dat de bănuit. Şi totul a eşuat din pricina unui netot. Păi se poate aşa ceva?

— Ce, să-i tremure mâinile? îi dădu apă la moară Zametov. Ei, asta se poate foarte bine. Sunt absolut sigur că i se poate întâmpla oricui. Câteodată te pierzi cu firea.

— Pentru atâta lucru?

— Dumneata nu te-ai fi pierdut? Eu, unul, m-aş fi pierdut cu siguranţă! Pentru o sută de ruble să tragi o spaimă ca asta! Să te duci cu o bancnotă falsă – şi unde? – la un ghişeu de bancă unde funcţionarii sunt deprinşi să observe cea mai mică escrocherie. Nu, eu m-aş fi pierdut. Dumneata nu?

Raskolnikov simţi iar dorinţa teribilă „să-i dea cu tifla“. Timp de câteva clipe îl trecură chiar fiori pe spinare.

— Eu n-aş fi procedat aşa, o luă el pe departe. Eu uite cum aş fi făcut ca să schimb banii: număram prima mie cel puţin de vreo patru ori, de la cap la coadă şi de la coadă la cap, şi mă uitam atent la fiecare hârtie, pe urmă treceam la următoarea mie; începeam să număr şi, când ajungeam cu numărătoarea la jumătate, scoteam o hârtie de cincizeci de ruble şi o ţineam în lumină, apoi o răsuceam şi o ţineam din nou în lumină. Nu cumva e falsă? „Mă tem, aş fi zis, o rudă de-a mea a pierdut aşa o hârtie de douăzeci şi cinci de ruble“ şi trânteam pe loc o poveste. Iar când mă apucam de a treia mie: „Nu, vă rog, mi se pare că la a doua mie n-am numărat bine a şaptea sută, nu sunt sigur“, apoi o lăsam pe a treia şi o luam din nou pe a doua – şi aşa cu toate cinci până la sfârşit. Atunci scoteam câte o bancnotă din a cincea şi din a doua mie, le ţineam iar în lumină şi iar mă prefăceam că am dubii: „Schimbaţi-o, vă rog“, până l-ar fi trecut şapte ape pe funcţionar, de n-ar mai fi ştiut cum să scape de mine! Când aş fi terminat în sfârşit, m-aş fi îndreptat spre ieşire, aş fi deschis uşa: „A, nu, iertaţi-mă, m-am întors să mai întreb ceva, am nevoie de o lămurire“. Uite cum aş fi făcut!

— Vai de mine, spui nişte lucruri de te apucă groaza! zise râzând Zametov. Însă asta-i doar în teorie, în faptă probabil că ai fi încurcat-o. Îţi spun eu, într-o treabă ca asta, nu numai eu sau dumneata, dar nici unul trecut prin ciur şi prin dârmon