nu poate garanta pentru el. Însă de ce mergem noi aşa de departe? Uite un exemplu: chiar la noi în cartier a fost omorâtă o bătrână. Ucigaşul trebuie să fi fost îndrăzneţ de-a cutezat să rişte în plină zi şi numai printr-o minune a reuşit să fugă. Dar tot i-au tremurat mâinile: n-a putut să şi jefuiască, s-a pierdut cu firea; se vede după cum a făcut treaba...

Raskolnikov păru jignit.

— Se vede! Păi atunci de ce nu-l prindeţi chiar acum? strigă el, provocându-l cu o bucurie răutăcioasă pe Zametov.

— N-avea grijă, o să-l prindem.

— Cine? Voi? Voi să-l prindeţi? Şo pe el! Pentru voi contează un singur lucru: dacă omul se pune pe cheltuit. Până acum n-a avut nici un sfanţ şi deodată se pune pe cheltuit, păi cum să nu fie el? Vă duce de nas şi un ţânc dacă îşi pune mintea!

— Păi toţi fac aşa, răspunse Zametov. Omorul îl săvârşesc cu cap, îşi pun viaţa în primejdie, iar în clipa următoare sunt la cârciumă. Tocmai cheltuielile îi dau de gol. Nu sunt toţi şireţi ca dumneata. Bănuiesc că dumneata nu te-ai fi dus la cârciumă, nu?

Raskolnikov se încruntă şi se uită ţintă la Zametov.

— Mi se pare că ai prins gust şi vrei să afli cum aş fi procedat eu în cazul ăsta, aşa-i? întrebă nemulţumit.

— Aş vrea, răspunse hotărât şi serios Zametov.

Începuse să vorbească şi să-l privească parcă prea serios.

— Mult?

— Mult.

— Bine. Uite cum aş fi procedat eu, începu Raskolnikov, apropiindu-şi din nou faţa de a lui Zametov, uitându-se din nou ţintă la el şi vorbind din nou în şoaptă, aşa încât acesta chiar tresări de data asta. Uite cum aş fi făcut eu: aş fi luat banii şi lucrurile şi, cum aş fi plecat de acolo, imediat, fără să mai trec pe nicăieri, m-aş fi dus undeva departe, într-un loc părăsit, împrejmuit de garduri, unde să nu fie mai nimeni – vreo grădină de zarzavaturi sau ceva de soiul ăsta. M-aş fi uitat încă dinainte după vreun pietroi rămas de la construcţia casei, unul de vreun pud şi jumătate, în vreun colţ de lângă gard; aş fi dat la o parte pietroiul ăla, fiindcă sigur trebuie să fie o groapă sub el, şi aş fi pus în groapa aia lucrurile şi banii. Iar după aceea aş fi prăvălit pietroiul la loc, cum era înainte, aş fi bătătorit pământul cu piciorul şi aş fi plecat. Un an sau doi, poate chiar trei, nu m-aş fi atins de nimic. Ei, atunci, poftiţi şi căutaţi! Fuse şi se duse!

— Dumneata eşti nebun, spuse Zametov vorbind, cine ştie de ce, tot în şoaptă şi, cine ştie de ce, trăgându-se înapoi.

Ochii lui Raskolnikov străluceau; pălise îngrozitor, iar buza de sus îi tremura şi îi tresălta. Se apropie cât putu de Zametov şi începu să-şi mişte buzele fără să rostească un cuvânt. Trecu astfel vreo jumătate de minut; ştia ce făcea, dar nu se putea stăpâni. Cuvântul teribil îi juca acum pe buze ca ivărul uşii atunci: acuşi îi scapă, acuşi îi dă drumul, acuşi îl rosteşte.

— Dar dacă eu le-am omorât pe bătrână şi pe Lizaveta? spuse brusc şi... se dezmetici.

Zametov se uită sălbatic la el şi se făcu alb ca o faţă de masă. Chipul i se schimonosi într-un zâmbet.

— E posibil? zise abia auzit.

Raskolnikov îl privi cu ură.

— Recunoaşte că ai crezut. Aşa-i? Nu?

— Deloc! Acum nu mai cred nici cât înainte, răspunse repede Zametov.

— În sfârşit ai căzut în cursă! Ţi-a scăpat porumbelul! Vasăzică, înainte credeai, de vreme ce acum „nu mai crezi nici cât înainte“, nu?

— Nicidecum! exclamă Zametov vizibil fâstâcit. De asta m-ai speriat, ca să mă aduci aici?

— Deci nu crezi? Atunci despre ce-aţi vorbit zilele trecute în birou, după ce-am ieşit eu? Şi de ce m-a interogat porucicul Pulbere după leşin? Ei, băiete! strigă după ospătar ridicându-se şi luându-şi şapca de pe masă. Cât am de plată?

— Treizeci de copeici cu totul, răspunse acesta venind în fugă.

— Ţine încă douăzeci de o votcă. Ia uite ce bănet! zise întinzând spre Zametov mâna tremurândă în care strângea banii. Bancnote roşii şi albastre, douăzeci şi cinci de ruble cu totul. De unde? Şi de unde am luat hainele astea? Doar ştiţi bine că n-aveam un sfanţ! Mi-aţi interogat şi gazda, vezi bine... Ei, gata! Assez causé.12 La bună vedere... cât mai plăcută!...

Ieşi tremurând tot, stăpânit de o senzaţie de nervozitate isterică, amestecată cu o delectare aproape insuportabilă. Altfel, era cătrănit şi obosit de moarte. Faţa îi era crispată ca după o criză. Se simţea tot mai obosit. Îşi recăpăta îndată puterile, la cel dintâi stimulent, la cea mai mică senzaţie de iritare, şi la fel de repede îl părăseau, pe măsură ce senzaţia se domolea.

După ce rămase singur, Zametov mai stătu încă multă vreme pe gânduri. Raskolnikov îi dăduse dintr-odată peste cap toate ideile în privinţa unui anumit punct şi îl făcuse să-şi revizuiască părerea.

„Ilia Petrovici e un dobitoc!“, hotărî el.

Când deschise uşa ca să iasă în stradă, Raskolnikov dădu dintr-odată peste Razumihin. Nici unul nu îl văzu pe celălalt, deşi erau doar la un pas distanţă, până când nu se loviră aproape cap