— Aha, aici erai! zbieră la el. Ai fugit din pat! Şi eu îl caut până şi sub divan! Şi-n pod ne-am urcat! Puţin a lipsit s-o iau la bătaie pe Nastasia din pricina ta... Şi el, poftim unde e! Rodea, ce-nseamnă asta? Spune-mi tot adevărul! Mărturiseşte! Auzi?

— Înseamnă că m-am săturat până peste cap de voi toţi şi că vreau să fiu singur, răspunse calm Raskolnikov.

— Singur? Când nu eşti în stare nici să te ţii pe picioare, te-ai făcut alb ca varul la faţă şi abia răsufli! Idiotule! Ce-ai căutat la Palatul de Cristal? Spune imediat!

— Lasă-mă în pace! spuse Raskolnikov şi dădu să treacă pe lângă el.

Asta îl scoase de-a binelea din minţi pe Razumihin, care îl prinse de umăr.

— Să te las în pace? Îndrăzneşti să-mi spui să te las în pace? Păi ştii ce-o să fac acum cu tine? Te iau pe sus, te leg fedeleş şi te duc pachet acasă, sub lacăt să stai!

— Ascultă, Razumihin, începu încet şi aparent foarte calm, Raskolnikov, chiar nu vezi că nu vreau binefacerile tale? Ce plăcere mai e şi asta, să sufoci oamenii cu binefacerile? Mai ales pe unii care îşi râd de ele, pentru care sunt mai degrabă o povară. Pentru ce m-ai căutat când m-am îmbolnăvit? Poate că eu eram fericit să mor. Nu ţi-am spus destul astăzi că nu faci decât să mă chinui şi că... m-am săturat de tine? Chiar ai o plăcere să chinui oamenii! Te asigur că toate astea numai bune nu sunt pentru înzdrăvenirea mea, fiindcă mă enervează întruna. De asta a şi plecat mai devreme Zosimov, ca să nu mă scoată din sărite. Lasă-mă şi tu în pace, pentru numele lui Dumnezeu! La urma urmelor, cu ce drept mă ţii cu forţa? Nu vezi că acum sunt pe deplin conştient? Învaţă-mă tu cum să te fac să nu te mai ţii de capul meu şi să mă slăbeşti odată cu binefacerile. Sunt un nerecunoscător, sunt un ticălos, dar lăsaţi-mă cu toţii în pace, pentru numele lui Dumnezeu! Lăsaţi-mă! Lăs...!

Începuse pe un ton calm, bucurându-se dinainte de toată otrava pe care avea s-o verse, şi terminase furios, sufocându-se, ca şi mai devreme cu Lujin.

Razumihin stătu puţin pe gânduri şi apoi îi dădu drumul.

— Atunci, ia mai du-te dracului! spuse încet şi aproape gânditor. Stai! zbieră deodată când Raskolnikov dădea să plece. Ascultă-mă. Vreau să-ţi spun că voi toţi, până la unul, sunteţi nişte palavragii şi nişte fanfaroni! Dacă aveţi o suferinţă cât de mică, o clociţi cum cloceşte găina oul! Până şi în suferinţă nu faceţi altceva decât să-i copiaţi pe alţii. N-aveţi nici urmă de viaţă şi de independenţă în voi! Din alifie cu spermanţet sunteţi făcuţi, iar prin vene vă curge zer în loc de sânge! În nici unul n-am încredere! Prima voastră grijă, în orice împrejurări, e nu cumva să aduceţi a oameni! Staaai! strigă şi mai furios, băgând de seamă că Raskolnikov dădea iar să plece. Ascultă-mă până la capăt! Ştii că azi se adună lume la mine, să sărbătorim mutarea, dacă n-o fi venit deja, dar l-am lăsat pe unchiu-meu să-i primească. Ei bine, dacă n-ai fi un prost, un prost banal, un prost sadea, o copie după original... vezi, Rodea, eu recunosc că eşti băiat deştept – totuşi eşti un prost! –, ei bine, dacă nu eşti prost, ai face mai bine să vii pe la mine astă-seară, să petreci şi tu cu noi, nu să-ţi toceşti pingelele de pomană. Oricum ai ieşit din casă, nu mai e nimic de făcut! O să-ţi dau un fotoliu moale, au gazdele unul... ceiuţ, companie... Dacă nu, te-ntinzi pe divan, dar stai şi tu printre noi... O să vină şi Zosimov. Ce zici, vii?

— Nu.

— Vorbeşti ca să nu taci! strigă Razumihin pierzându-şi răbdarea. De unde ştii că nu? Tu nu ştii nici măcar de tine! Şi oricum nu înţelegi nimic din toate astea... De mii de ori am spus, exact aşa am spus, că nu mai vreau să ştiu de alţii, iar după aceea nu mai ştiam cum să mă-ntorc mai repede... Te-apucă ruşinea şi te-ntorci! Aşa că nu uita, casa lui Pocinkov, la etajul trei...

— Păi dacă o ţii tot aşa, domnule Razumihin, ai să ajungi să laşi oamenii să te şi bată, de dragul de a le face o plăcere.

— Pe cine? Pe mine! Numai să-ndrăznească şi le mut nasul din loc! Casa lui Pocinkov, numărul patruzeci şi şapte, apartamentul funcţionarului Babuşkin...

— Nu vin, Razumihin!

Raskolnikov se întoarse şi plecă.

— Pun pariu că vii! strigă în urma lui Razumihin. Altfel... altfel nu te mai cunosc! Stai, spune-mi! Zametov e pe-aici?

— Da.

— L-ai văzut?

— L-am văzut.

— Şi aţi vorbit?

— Am vorbit.

— Despre ce? Bine, fie, dracu’ să te ia, nu-mi spune. Pocinkov, patruzeci şi şapte, Babuşkin, ţine minte!

Raskolnikov ajunse în strada Sadovaia, dădu colţul şi dispăru. Razumihin se uită gânditor în urma lui. Într-un sfârşit, fluturând din mână, intră în clădire, dar se opri la jumătatea scării.

„Fir-ar al dracului, îşi urmă gândul aproape cu voce tare, de vorbit vorbeşte normal, dar parcă... Prost mai sunt! Păi nebunii nu vorbesc şi ei normal? Zosimov, din câte mi s-a părut, de asta