se şi teme! îşi ciocăni el fruntea cu degetul. Dar dacă... pot eu să-l las singur acum? Dacă se îneacă... Ah, n-am făcut bine! Nu pot să-l las aşa!“ Dădu fuga să-l ajungă din urmă pe Raskolnikov, dar acesta nu mai era de găsit. Scuipă de necaz şi porni grăbit înapoi, spre Palatul de Cristal, să îl descoasă mai repede pe Zametov.

Raskolnikov o apucă drept pe podul N., se opri la mijloc, se sprijini cu coatele de parapet şi începu să se uite în zare. După ce se despărţise de Razumihin, se simţise atât de slăbit, că abia se târâse până aici. Îi venea să se aşeze ori să se întindă pe jos. Aplecat asupra apei, privea mecanic cea din urmă licărire trandafirie a asfinţitului, şirurile de case ce se întunecau în amurgul care se lăsa pe nesimţite, o ferestruică îndepărtată, undeva la mansardă, pe cheiul stâng, incendiată parcă de ultima rază de soare ce o atinsese o clipă, apa neagră a canalului, care îi atrase atenţia mai mult decât orice altceva. Apoi cercuri roşii începură să i se rotească prin faţa ochilor, casele prinseră să se mişte, trecătorii, cheiurile, trăsurile, totul în jur porni să se învârtă şi să joace. Brusc, tresări, salvat poate încă o dată de la leşin de o senzaţie stranie şi înspăimântătoare. Simţi că cineva se oprise, în dreapta lui. Se întoarse şi văzu o femeie înaltă, cu basma pe cap, cu o faţă galbenă, lungă, scofâlcită şi cu ochii înroşiţi, duşi în fundul capului. Se uita drept la el, dar era clar că nu vedea nimic şi pe nimeni. Puse îndată mâna dreaptă pe balustradă, ridică piciorul drept şi îl trecu peste parapet, apoi pe cel stâng, şi se aruncă în canal. Apa murdară se despică şi înghiţi o clipă victima, dar un minut mai târziu aceasta reapăru şi curentul o purtă încet în jos, cu capul şi picioarele în apă, cu spinarea deasupra, cu fusta adunată şi umflată ca o pernă.

— S-a înecat! S-a înecat! ţipară zeci de glasuri.

Oamenii se strânseră în grabă, amândouă cheiurile se umplură de spectatori, pe pod, în jurul lui Raskolnikov se înghesui o grămadă de lume, împingându-l şi lipindu-l de parapet.

— Doamne, e Afrosiniuşka noastră! se auzi văitându-se de undeva de-aproape vocea unei femei. Oameni buni, salvaţi-o! Scoateţi-o din apă!

— O barcă! O barcă! strigară glasuri din mulţime.

Dar nu mai era nevoie de barcă: un vardist coborî în fugă treptele ce duceau spre canal, îşi lepădă mantaua şi cizmele şi sări în apă. Nu avu mare lucru de făcut: curentul aducea înecata la doi paşi de trepte, aşa că o prinse de haine cu mâna dreaptă, ţinându-se cu stânga de prăjina întinsă de un confrate, şi o scoase numaidecât. O întinseră pe treptele de granit. Femeia îşi reveni repede, se ridică puţin, se aşeză în fund, apoi începu să strănute şi să fornăie, netezindu-şi fără rost rochia udă cu mâinile. Nu spunea nimic.

— A băut de s-a făcut pulbere, oameni buni, pulbere! se tângui aceeaşi voce de femeie, de data asta chiar lângă Afrosiniuşka. Mai deunăzi a vrut să se spânzure şi au scos-o din laţ. Iar acuma, numai ce m-am repezit până la prăvălie, i-am lăsat fetiţa în grijă, şi iacătă, păcatele mele, ce-a ieşit! E târgoveaţă, taică, târgoveaţă de-a noastră, şade alături, la a doua casă din colţ, uite colea...

Mulţimea începu să se împrăştie, vardiştii îşi mai făceau de lucru cu înecata, cineva pomeni ceva de secţie... Raskolnikov privea totul cu o senzaţie stranie, de nepăsare şi răceală. Îi era silă. „Nu, e respingător... apa... nu trebuie..., mormăi pentru sine. N-are a face, îşi mai spuse nu am ce aştepta. Dar secţia?... Zametov de ce nu-i la secţie? La zece secţia e deschisă...“ Se întoarse cu spatele la parapet şi se uită în jur.

„De ce nu? Şi fie ce-o fi!“, spuse hotărât şi, plecând de pe pod, porni spre secţie. Avea sufletul gol şi surd. Nu voia să gândească. Nu mai simţea nici o durere şi nu mai avea nimic din energia de adineauri, când ieşise din casă hotărât „să termine cu toate“! O apatie totală le luase locul.

„Ce mai, e o ieşire! se gândea mergând încet, fără vlagă, pe cheiul canalului. O să termin cu toate, pentru că aşa vreau... Dar e o ieşire? N-are a face! Un locşor de un arşin tot o să am... he-he! Dar ce sfârşit! Chiar să fie sfârşitul? Să le spun sau să nu le spun? Ei... drace! Sunt obosit de pic, aş vrea să mă întind undeva ori să mă aşez mai repede! Ce mi se pare mai ruşinos e tâmpenia lucrului. Dar puţin îmi pasă şi de asta. O, ce prostii îmi vin în cap...“

Ca să ajungă la secţie trebuia să meargă drept înainte şi pe urmă să cotească după a doua străduţă la stânga, era la doi paşi de-acolo. Dar la primul colţ se opri, se gândi puţin şi intră pe ulicioară, ca să facă un ocol de două străzi, poate fără nici un scop ori poate ca să mai lungească drumul măcar cu un minut şi să câştige timp. Mergea cu ochii în pământ. Dintr-odată, parcă cineva îi şopti ceva la ureche. Înalţă capul şi văzu că stătea lângă casa aceea, chiar în dreptul gangului. Din seara aceea nu mai fusese acolo şi nici nu mai trecuse prin apropierea ei.

O dorinţă irezistibilă şi inexplicabilă puse stăpânire pe el. Intră, străbătu gangul, ajunse la prima intrare pe dreapta şi începu să urce treptele până la etajul patru. Scara îngustă şi abruptă, atât de cunoscută, era cufundată în întuneric. Se oprea pe fiecare palier şi se uita curios în jur. La etajul unu, fereastra de