pe palier nu mai avea deloc ramă. „Atunci nu era aşa“, se gândi. Uite şi apartamentul de la etajul doi, unde lucrau Mikolaşka şi Mitka. „E încuiat şi uşa a fost vopsită; deci e de închiriat.“ Uite şi etajul trei... şi patru... „Aici!“ Rămase cu gura căscată: uşa apartamentului era larg deschisă, iar înăuntru se aflau mai mulţi oameni, le auzea glasurile; la asta nu se aşteptase. Şovăi puţin, apoi urcă ultimele trepte şi intră.

Şi aici se renova; înăuntru lucrau nişte muncitori; asta păru să îl mire teribil. I se păruse, cine ştie de ce, că avea să găsească totul aşa cum rămăsese atunci, poate chiar şi cadavrele întinse pe jos, în acelaşi loc. Iar acum pereţii erau goi, nici urmă de mobilă; i se părea ciudat! Se duse la fereastră şi se aşeză pe pervaz.

Erau doar doi muncitori, doi flăcăi tineri, unul ceva mai răsărit, celălalt mai necopt. Lipeau pe pereţi un tapet nou, alb cu floricele liliachii, în locul celui vechi, galben, jerpelit şi prăpădit. Acest lucru, cine ştie de ce, îl supără teribil; se uită cu duşmănie la tapetul nou, parcă regretând că totul se schimbase atât de mult.

Muncitorii, care probabil întârziaseră, dădeau zor să facă sul tapetul rămas, pregătindu-se de plecare. Aproape că nici nu-l observară pe Raskolnikov şi continuară să vorbească între ei. Raskolnikov îşi încrucişă braţele şi deveni atent.

— Vine la mine de dimineaţă, cu noaptea-n cap, îi spunea cel mai răsărit celui mai necopt, gătită nevoie mare. „Ce te tot fâţâi prin faţa mea, zic, şi te fandoseşti?“ „Păi, eu vreau, Tit Vasilievici, zice, ca de-acu’ să fiu cu totul la cheremul dumitale.“ Ei, na! Şi gătită, cum îţi spun: jurnal de mode, ce mai, jurnal de mode!

— Da’ ce-i ăla jurnal de mode, nene? întrebă cel mai tânăr, care se vede că învăţa de la „nene-său“.

— Păi, jurnal, frăţioare, astea-s nişte poze colorate care vin cu poşta la croitorul de-aci, în fiecare sâmbătă, din străinătăţuri, ca fiecare să ştie să se îmbrace, şi partea femeiască şi a bărbătească. Nişte poze, carevasăzică. Partea bărbătească e zugrăvită mai mult în becheşe13, iar partea femeiască în nişte treburi, frate, de-ţi stă mintea-n loc, zău aşa!

— Apăi ce nu găseşti în Piterul ăsta! strigă cu înflăcărare cel mai tânăr. Numa’ tata-mare lipseşte. Încolo găseşti tot!

— Chiar aşa, măi frate, numa’ el, încolo găseşti tot, îi întări hotărât spusele cel mai mare.

Raskolnikov se ridică şi se duse în cealaltă cameră, unde fuseseră înainte cufărul, patul şi comoda; odaia i se păru acum, fără mobilă, teribil de mică. Tapetul era acelaşi; într-un colţ se vedea clar pe el locul unde fusese chivotul cu icoane. Aruncă o privire de jur împrejur şi se întoarse la fereastra lui. Muncitorul mai răsărit se uită chiorâş la el.

— Ce doriţi? întrebă deodată adresându-i-se.

În loc de răspuns, Raskolnikov se ridică, ieşi în săliţă şi trase de clopoţel. Acelaşi clopoţel, acelaşi sunet de tinichea! Mai trase o dată, apoi încă o dată: asculta şi îşi aducea aminte. Senzaţia chinuitoare şi îngrozitoare de-atunci începea să-i revină tot mai clar şi mai viu, tresărea la fiecare zdrăngănit cu o plăcere tot mai mare.

— Ce doriţi? Cine sunteţi? strigă muncitorul ieşind după el.

Raskolnikov trecu pragul înapoi.

— Vreau să închiriez locuinţa, spuse. Arunc o privire.

— Nu se-nchiriază noaptea! Şi oricum, trebuia să veniţi cu portarul.

— Au spălat podelele; le vopsiţi? continuă Raskolnikov. Nu-i sânge?

— Ce sânge?

— Păi, de la bătrâna care a fost omorâtă împreună cu soră-sa. Era ditamai balta aici.

— Dar dumneata ce hram porţi? strigă muncitorul cuprins de nelinişte.

— Eu?

— Da.

— Vrei să ştii? Hai la secţie şi îţi spun acolo.

Muncitorii se uitau nedumeriţi la el.

— Noi trebuie să plecăm, am întârziat. Hai, Alioşka. Trebuie să încuiem, zise muncitorul mai răsărit.

— Hai, atunci! răspunse Raskolnikov şi, ieşind primul, începu să coboare încet scara. Hei, portar! strigă când ajunse în gang.

În stradă, chiar la intrarea în gang, câţiva oameni stăteau şi căscau gura la trecători: cei doi portari, o babă, un târgoveţ în halat şi alţi câţiva. Raskolnikov se duse glonţ la ei.

— Ce doriţi? întrebă unul dintre portari.

— Ai fost pe la secţie?

— Chiar acum am fost. Dar ce treabă aveţi?

— Mai sunt acolo?

— Mai sunt.

— E şi ajutorul?

— A fost o vreme. De ce vă interesează?

Raskolnikov nu răspunse; stătea acolo dus pe gânduri.

— A venit să vadă apartamentul, spuse muncitorul mai răsărit apropiindu-se.

— Ce apartament?

— Păi, unde lucrăm noi. „De ce, zice, aţi spălat sângele? Aici s-a săvârşit o crimă, zice, iar am venit să iau locuinţa cu chirie.“ După aia a-nceput să sune de era să rupă clopoţelul. „Hai să mergem, zice, la secţie, o să vă dovedesc acolo.“ Nu ne mai slăbea.

Portarul se uită nedumerit şi încruntat la Raskolnikov.

— Da’ cine eşti dumneata? strigă cât putu mai ameninţător.

— Sunt Rodion Romanâci Raskolnikov, fost student, locuiesc în casa lui Schil,