Raskolnikov spuse toate astea cumva alene şi gânditor, fără să se întoarcă şi uitându-se cu o privire încremenită în stradă, unde se lăsase întunericul.

— Dar de ce-ai intrat dumneata în apartamentul ăsta?

— Ca să-l văd.

— Ce să vezi acolo?

— N-ar fi mai bine să-l iei şi să-l duci la secţie? se amestecă deodată târgoveţul, după care tăcu.

Raskolnikov îi aruncă o privire chiorâşă peste umăr, apoi îl cercetă mai atent şi spuse încet şi alene, întocmai ca înainte:

— Haidem!

— Da, du-l! continuă târgoveţul prinzând curaj. De ce-a intrat acolo, ce are în cap, hm?

— De băut nu-i băut, dar Dumnezeu să-l ştie! bombăni muncitorul.

— Ce tot pofteşti? strigă iar portarul care începuse să-şi iasă rău din fire. Ce tot vrei?

— Ţi-ai pierdut curajul când ai auzit de secţie? întrebă zeflemitor Raskolnikov.

— De ce să mi-l pierd? Ce tot vrei?

— O puşlama! strigă baba.

— De ce stăm noi la vorbă cu el? strigă şi celălalt portar, un mujic mătăhălos, cu sumanul larg desfăcut şi cu cheile la brâu. Valea!... Chiar că-i o puşlama... Hai, valea!

Şi înhăţându-l pe Raskolnikov de umăr, îl îmbrânci în stradă. Acesta se împletici, dar nu căzu, se îndreptă, se uită în tăcere la toţi cei de faţă şi plecă.

— Ciudat om! zise muncitorul.

— Ciudată a ajuns lumea, întări baba.

—Trebuia să-l fi dus totuşi la secţie, adăugă târgoveţul.

— Mai bine nu ne-ncurcăm cu el, hotărî portarul cel zdravăn. O puşlama! Îşi vâră nasul peste tot şi, dacă te potriveşti lui, nu mai scapi... Îi ştim noi!

„Să mă duc ori nu?“, se gândea Raskolnikov oprindu-se în mijlocul străzii, la răspântie, şi uitându-se în jur, ca şi cum ar fi aşteptat un sfat de la cineva. Dar nu primi nici un răspuns de nicăieri; totul era surd şi mort, ca pietrele pe care călca, mort pentru el, numai pentru el... Deodată, ceva mai departe, la vreo două sute de paşi de el, la capătul străzii, desluşi în întunericul tot mai des lume, vorbă, strigăte... În mijlocul mulţimii era o trăsură... Pe stradă licărea o luminiţă. „Ce să fie?“ Raskolnikov coti la dreapta şi se îndreptă spre mulţime. Părea gata să se agaţe de orice şi zâmbi ironic, gândindu-se că asta i se trăgea din hotărârea neclintită de a se duce la secţie şi din siguranţa că îndată avea să se termine totul.

12 Destulă vorbă (în fr., în orig.).

13 Haine încreţite în talie.

~ VII ~

În mijlocul străzii era oprită o trăsură boierească elegantă, cu doi cai suri şi înfierbântaţi; nu se afla nimeni în ea, iar vizitiul se dăduse jos de pe capră şi stătea alături; cineva ţinea caii de dârlogi. O groază de lume se îmbulzea în jur, iar în faţă de tot erau nişte poliţişti. Unul din ei, ţinând în mână un mic felinar aprins, stătea aplecat şi lumina ceva pe caldarâm, chiar lângă roţi. Oamenii vorbeau, ţipau, se văicăreau; vizitiul părea nedumerit şi repeta întruna:

— Ce nenorocire! Doamne, ce nenorocire!

Raskolnikov îşi făcu loc până aproape de trăsură şi în cele din urmă văzu ce stârnise atâta agitaţie şi curiozitate. Pe jos zăcea un bărbat plin de sânge şi fără cunoştinţă, strivit pesemne chiar atunci de cai; era foarte sărăcăcios îmbrăcat, dar cu haine „boiereşti“. Sângele îi şiroia din cap şi de pe faţă, care era toată stâlcită, rănită, desfigurată. Se vedea că fusese lovit din plin.

— Doamne! se văicărea vizitiul. Ce puteam să fac! Dac-aş fi gonit ori dacă n-aş fi strigat la el, dar nu, mergeam la pas. Toată lumea a văzut, întrebaţi dacă mint eu cu ceva. Dar aşa-i omu’ băut, e lucru ştiut... Îl văd că trece strada, clătinându-se pe picioare gata să cadă, strig la el o dată, mai strig o dată şi încă o dată, şi ţin caii; da’ el drept sub copitele lor cade! Ori a făcut-o înadins, ori era băut rău de tot... Caii-s tineri, sperioşi, s-au smucit şi el a strigat, ei s-au speriat şi mai rău... şi uite ce nenorocire!

— Chiar aşa a fost! încuviinţă un glas din mulţime.

— A strigat, e adevărat, a strigat de trei ori la el, întări alt glas.

— Întocmai, de trei ori, am auzit cu toţii! mai strigă cineva.

Vizitiul, de altfel, nu era nici abătut, nici speriat din cale-afară. Se vedea că echipajul aparţinea unui om bogat şi influent şi că stăpânul îl aştepta pe undeva; iar poliţiştii, bineînţeles, îşi dădeau toată osteneala, în cunoştinţă de cauză, să domolească lucrurile. Rănitul trebuia luat de-acolo şi dus la spital. Dar nu-i ştia nimeni numele.

Raskolnikov, care între timp reuşise să-şi facă loc prin mulţime, se aplecă să vadă mai bine. Deodată, micul felinar lumină din plin faţa nefericitului şi îl recunoscu.