— Îl cunosc, ştiu cine e! începu să strige răzbind până în rândurile din faţă. E funcţionar, fost funcţionar, e consilierul titular Marmeladov! Locuieşte aici, alături, în casa lui Kosel... Chemaţi repede un doctor! Plătesc eu, uitaţi!

Scoase banii din buzunar şi i-i arătă unui poliţist. Era grozav de agitat.

Poliţiştii erau bucuroşi că aflaseră numele rănitului. Raskolnikov le spuse cum îl cheamă şi le dădu adresa, străduindu-se din răsputeri, de parcă ar fi fost vorba de propriul lui tată, să îi convingă să-l ducă mai repede acasă pe nefericitul Marmeladov.

— Uitaţi, aici, trei case mai încolo, se agita el. Casa lui Kosel, neamţul ăla bogat... Pesemne că era beat şi se ducea spre casă. Îl cunosc... E un beţiv... Are familie, soţie, copii, mai are şi o fată. Nu-l mai târâţi la spital, trebuie să fie vreun doctor în acasă! Plătesc eu, plătesc eu! E mai bine dacă-l ajută acum, până la spital moare...

Izbuti chiar să strecoare nişte bani în mâna poliţistului; de altminteri, cererea lui era legală şi cu totul îndreptăţită, în orice caz, acasă putea fi ajutat mai repede. Rănitul fu ridicat şi dus; se găsiseră oameni care să dea o mână de ajutor. Casa lui Kosel era la treizeci de paşi de-acolo. Raskolnikov mergea în urmă, susţinând cu grijă capul rănitului şi arătându-le drumul.

— Aici, aici! Pe scară trebuie dus cu capul înainte. Întoarceţi-l... aşa! O să plătesc eu, o să vă mulţumesc, murmura el.

Katerina Ivanovna, cum îi era obiceiul de îndată ce găsea o clipă liberă, umbla dintr-un capăt în altul al odăii, de la fereastră la sobă şi înapoi, cu mâinile încrucişate pe piept, vorbind singură şi tuşind. De la o vreme începuse să vorbească tot mai mult şi mai des cu fetiţa ei cea mare, Polenka, în vârstă de zece ani, care deşi nu pricepea mare lucru, înţelegea perfect că mama ei are nevoie de ea şi o urmărea tot timpul cu ochii ei mari şi inteligenţi, făcând tot ce-i stătea în puteri ca să pară că înţelege. Acum Polenka îşi dezbrăca frăţiorul, care se simţise rău toată ziua, ca să îl culce. Aşteptând să-i fie scoasă şi cămăşuţa, pentru a-i fi spălată la noapte, copilul stătea tăcut pe scaun, drept şi nemişcat, cu un aer serios, cu picioruşele strâns lipite şi întinse în faţă, cu călcâiele mici ridicate şi cu vârfurile depărtate. Asculta ce vorbeau mama şi sora lui, ţuguindu-şi buzele, deschizând ochii larg şi stând nemişcat, aşa cum face probabil orice băieţel cuminte când e dezbrăcat ca să meargă la culcare. Fetiţa cea mică, îmbrăcată numai în zdrenţe, stătea în dreptul paravanului şi îşi aştepta rândul. Uşa dinspre scară era deschisă, ca să mai iasă cât de cât valurile de fum de tutun care veneau din camerele alăturate şi care îi stârneau nefericitei bolnave lungi accese de tuse chinuitoare. Katerina Ivanovna părea şi mai slabă decât acum o săptămână, iar petele roşii de pe obrajii ei erau şi mai aprinse ca data trecută.

— N-ai să crezi, Polenka, tu nici nu poţi să-ţi închipui, spunea ea umblând încoace şi-ncolo, în ce lux şi în ce veselie trăiam noi în casa tăticului meu şi în ce hal m-a adus beţivanul ăsta care o să vă nenorocească şi pe voi! Tăticul era colonel civil şi mai avea puţin ca să fie guvernator, un pas mai avea, toţi veneau la el şi-i spuneau: „Noi vă considerăm deja, Ivan Mihailâci, guvernatorul nostru“. Când eu... khe!... când eu... khe! Khe! Khe!... Of, blestemată viaţă! strigă scuipând şi ţinându-se cu mâinile de piept. Când eu... ah, la ultimul bal... la mareşalul nobilimii, când m-a văzut prinţesa Bezzemelnaia, care pe urmă mi-a dat binecuvântarea ei când m-am măritat cu tăticul tău, Polea, a întrebat chiar: „Nu e domnişoara aceea drăguţă care a dansat cu şalul la ieşirea din pension?“... (Gaura asta trebuie cusută, ia chiar acum acul şi cârpeşte-o cum te-am învăţat, că mâine... khe!... că mâine... khe-khe-khe!... o rupe şi mai rrrău! strigă ea tuşind să-şi spargă pieptul... Tocmai atunci sosise de la Petersburg prinţul Şcegolski, kammerjunker... a dansat cu mine mazurca şi a doua zi chiar a vrut să vină să mă ceară; dar eu i-am mulţumit cu cele mai măgulitoare cuvinte şi i-am spus că inima mea aparţine de mult altuia. Acel altul era tatăl tău, Polea; tăticul s-a făcut foc... Ai pus apa? Hai, dă cămăşuţa; şi ciorăpeii?... Lida, îi spuse mezinei, o să dormi aşa în noaptea asta, fără cămăşuţă; cum o să poţi... şi ciorăpeii pune-i alături... Să-i spăl odată cu... Ce-o face zdrenţărosul, beţivanul ăla! O otreapă şi-a făcut cămaşa, e ferfeniţă toată... Mai bine le spăl pe toate odată, să nu mă chinui două nopţi la rând! Doamne! Khe-khe-khe-khe! Iarăşi! Ce-i asta? strigă văzând lumea de pe palier şi oamenii care îşi făceau loc în odaia ei purtând ceva. Ce-i asta? Ce duc? Doamne!

— Unde să-l punem? întrebă poliţistul uitându-se în jur după ce intraseră cu Marmeladov, care era plin de sânge şi fără cunoştinţă.

— Pe divan! Puneţi-l pe divan, uitaţi aşa, cu capul încoace, le arătă Raskolnikov.

— L-a călcat o trăsură! Era băut! strigă cineva de pe palier.

Katerina Ivanovna încremenise; era palidă şi respira greu. Copiii, speriaţi, se uitau îngroziţi. Micuţa Lidocika, scoţând un ţipăt, se repezi spre Polenka şi o îmbrăţişă tremurând toată.

După ce îl întinseră pe Marmeladov pe divan, Raskolnikov se apropie în fugă de Katerina Ivanovna.

— Pentru numele lui Dumnezeu, liniştiţi-vă, nu vă speriaţi! îi spuse vorbind iute. Traversa strada şi a dat o trăsură peste el, nu vă speriaţi, îşi revine, eu am spus să-l aducă aici... am mai fost la dumneavoastră, vă amintiţi... Are să-şi revină, plătesc