— A făcut-o! strigă disperată Katerina Ivanovna repezindu-se la soţul ei.

Raskolnikov îşi dădu îndată seama că nu era genul de femeie care leşină uşor. Cât ai clipi, sub capul nefericitului apăru o pernă, lucru la care nu se gândise nimeni; Katerina Ivanovna se apucă să-l dezbrace, cercetându-l agitată, dar fără să se piardă cu firea, uitând de sine, muşcându-şi buzele care îi tremurau şi înăbuşindu-şi ţipetele.

Între timp, Raskolnikov reuşise să convingă pe cineva să dea fuga după un doctor. Se pare că era un doctor care locuia cu o casă mai încolo.

— Am trimis după un doctor, îi spuse Katerinei Ivanovna, nu vă faceţi griji, plătesc eu. Nişte apă aveţi?... Daţi-mi şi un şervet, un prosop sau altceva, cât mai repede; încă nu ştim ce răni are... E rănit, dar trăieşte, de asta fiţi sigură... O să vedem ce spune doctorul!

Katerina Ivanovna se năpusti la fereastră; acolo, pe un scaun stricat, aşezat în colţ, se afla un lighean mare de lut, plin cu apă, pe care îl pregătise ca să spele rufele copiilor şi ale bărbatului ei. Katerina Ivanovna spăla chiar ea rufele noaptea, de cel puţin două ori pe săptămână, uneori şi mai des, fiindcă familia ajunsese într-un asemenea hal de mizerie încât nici unul dintre membrii ei nu avea rufe de schimb. Cum Katerina Ivanovna nu putea suporta murdăria, prefera să se chinuie până la istovire noaptea, când dormeau toţi, ca până dimineaţă să aibă uscate rufele întinse pe o sfoară şi să le dea curate. Apucă ligheanul şi i-l duse lui Raskolnikov, prăbuşindu-se aproape sub greutatea lui. Raskolnikov găsi un prosop, îl înmuie în apă şi începu să-i spele lui Marmeladov faţa plină de sânge. Katerina Ivanovna stătea lângă el, respirând cu greutate şi ţinându-se cu mâinile de piept. Ea însăşi avea nevoie de ajutor. Raskolnikov începu să-şi dea seama că poate nu făcuse bine punând să fie adus rănitul aici. Poliţistul era şi el descumpănit.

— Polea! strigă Katerina Ivanovna. Dă fuga după Sonia, repede. Dacă n-o găseşti acasă, lasă-i vorbă că taică-său a fost strivit de o trăsură şi să vină degrabă încoace... cum se întoarce. Mai repede, Polea! Uite, pune-ţi broboada!

— Ca vântul să fugi! ţipă deodată băieţelul, după care rămase din nou tăcut pe scaunul lui, cu ochii măriţi, cu călcâiele ridicate şi cu vârfurile desfăcute.

Între timp, odaia se umpluse de lume, de nu mai încăpea nici un ac. Poliţiştii plecară, în afară de unul care mai rămase o vreme, căznindu-se să împingă înapoi pe scară lumea care se adunase. În schimb, din camerele din fund se revărsaseră aproape toţi chiriaşii doamnei Lieppewehsel, la început doar bulucindu-se în uşă, apoi dând buzna de-a dreptul în odaie. Pe Katerina Ivanovna o apucă furia.

— Lăsaţi-l barem să moară! strigă ea către mulţime. Frumos spectacol v-aţi mai găsit! Şi mai veniţi şi cu ţigările! Khe-khe-khe! Pălăria pe cap vă mai lipseşte! Ba uite şi unul cu pălărie... Afară! Măcar moartea respectaţi-o!

Tusea o sufoca, dar perdaful avu efect. Katerina Ivanovna era, vădit lucru, destul de temută; unul după altul, chiriaşii se buluciră iar în pragul uşii, cu acel straniu sentiment de mulţumire pe care îl încearcă până şi oamenii cei mai simţitori şi mai miloşi văzând nenorocirea altuia, chiar de-ar fi cel mai bun prieten.

Totuşi, de dincolo de uşă se auzeau glasuri spunând că pentru aşa ceva exista spitalul şi că n-ar trebui să se facă toată tevatura aceea degeaba.

— Să moară n-ar trebui! ţipă Katerina Ivanovna, repezindu-se să dea uşa de perete, ca să-şi verse furia asupra lor, dar în prag se lovi de doamna Lieppewehsel în persoană, care tocmai aflase de nenorocire şi dăduse fuga să facă ordine. Era o nemţoaică grozav de certăreaţă şi neghioabă.

— Vai, Dumnezeu meu! strigă ea plesnindu-şi palmele una de alta. Bărbat la dumneata beat călcat calul. Spital cu el! Eu proprietăreasă!

— Amalia Ludvigovna! Vă rog să vă măsuraţi cuvintele, începu Katerina Ivanovna vorbindu-i de sus (cu proprietăreasa vorbea întotdeauna de sus, ca „să-şi ştie locul“, şi nici măcar acum nu-şi putea refuza această plăcere). Amalia Ludvigovna...

— Eu mai zis o dată înainte la dumneata nu îndrăznit să spuneţi la mine Amal Ludvigovna; eu sunt Amal Ivan!

— Nu sunteţi nici o Amal Ivan, sunteţi Amalia Ludvigovna şi, cum nu mă număr printre nemernicii care vă cântă-n strună, ca domnul Lebeziatnikov care face acum haz după uşă (de după uşă se auzea într-adevăr cum cineva râdea şi striga: „S-au luat la harţă!“), am să vă spun întotdeauna Amalia Ludvigovna, deşi n-am să pot înţelege în ruptul capului pentru ce nu vă place acest nume. Vedeţi bine ce s-a întâmplat cu Semion Zaharovici: îşi trăieşte ultimele clipe. Vă rog să închideţi imediat uşa şi să nu daţi voie nimănui să intre. Lăsaţi-l măcar să moară în pace! Altfel, fiţi sigură că, nu mai departe de mâine, felul în care v-aţi purtat va ajunge la urechile generalului-guvernator. Prinţul mă cunoaşte de pe vremea când eram doar o copilă şi îşi aminteşte foarte bine de Semion Zaharovici, pe care l-a ajutat în câteva rânduri. Toată lumea ştie că Semion Zaharovici avea o mulţime de prieteni şi de protectori, pe care i-a părăsit singur dintr-o nobilă mândrie, dându-şi seama de nenorocita lui slăbiciune, dar acum (şi arătă către Raskolnikov) ne ajută un tânăr generos care are posibilităţi şi relaţii şi pe care Semion Zaharovici îl cunoaşte din copilărie, şi fiţi convinsă, Amalia Ludvigovna, ...

Spuse toate acestea pe nerăsuflate, din ce în ce mai repede, dar un acces de tuse curmă brusc elocinţa Katerinei Ivanovna. În clipa aceea, muribundul îşi reveni şi