gemu, iar ea dădu fuga la căpătâiul lui. Marmeladov deschise ochii şi, fără să recunoască sau să înţeleagă ceva, se uită lung la Raskolnikov, care stătea aplecat asupra lui. Răsufla greu, din rărunchi şi la răstimpuri mari; în colţurile gurii îi apăruse sânge; fruntea i se acoperi de sudoare. Nerecunoscându-l pe Raskolnikov, începu să-şi rotească neliniştit ochii prin odaie. Katerina Ivanovna se uita la el cu o privire tristă, dar aspră, lacrimile îi şiroiau pe obraji.

— Dumnezeule mare! Are tot pieptul zdrobit! Ce de sânge, ce de sânge! spuse disperată. Trebuie să-i scoatem hainele de pe el! Întoarce-te puţin dacă poţi, Semion Zaharovici, îi strigă ea.

Marmeladov o recunoscu.

— Un preot! spuse horcăind.

Katerina Ivanovna se duse la fereastră, îşi sprijini fruntea de cercevea şi exclamă deznădăjduită:

— Of, blestemată viaţă!

— Un preot! repetă muribundul după o clipă de tăcere.

— Am trimis după el! îi strigă Katerina Ivanovna.

Auzindu-i vorbele răstite, muribundul nu mai spuse nimic. O căută din ochi cu o privire timidă şi tristă; ea se întoarse şi se aşeză la căpătâiul lui. El se mai linişti puţin, dar pentru scurt timp. Ochii i se opriră curând asupra micuţei Lidocika, preferata lui, care tremura într-un colţ, cuprinsă parcă de friguri, şi îl privea ţintă cu ochii ei miraţi şi copilăroşi.

— A... a..., o arătă el agitat.

Voia să spună ceva.

— Ce mai e? strigă Katerina Ivanovna.

— Desculţă, desculţă..., bolborosi cu o privire de nebun, arătând spre picioarele goale ale copilei.

— Taci! se răsti la el Katerina Ivanovna. Doar ştii de ce e desculţă!

— Slavă Domnului, doctorul! strigă bucuros Raskolnikov.

Doctorul, un bătrânel neamţ îngrijit, intră în odaie, uitându-se de jur împrejur cu o privire bănuitoare; se apropie de rănit, îi luă pulsul, îi pipăi cu atenţie capul şi, cu ajutorul Katerinei Ivanovna, îi desfăcu cămaşa îmbibată de sânge şi îi dezgoli pieptul. Era zdrobit, strivit, sfărâmat; câteva coaste din dreapta erau rupte. În stânga, chiar în dreptul inimii, se zărea o pată sinistră, mare, neagră-gălbuie, lăsată de o lovitură grea de copită. Doctorul încruntă din sprâncene. Poliţistul îi spuse că rănitul fusese prins sub roată şi târât vreo treizeci de paşi pe caldarâm.

— E de mirare că şi-a mai revenit, îi şopti încet doctorul lui Raskolnikov.

— Ce părere aveţi? întrebă acesta.

— Moare.

— Nu-i nici o speranţă?

— Nici cea mai mică! Abia mai respiră... Are o rană urâtă şi la cap... Hm... Poate să-i luăm sânge... dar... n-ar folosi la nimic. În cinci-zece minute moare sigur.

— Totuşi, mai bine luaţi-i sânge!

— Fie... dar vă previn că nu ajută la nimic.

Se auziră iarăşi paşi, oamenii de pe palier se dădură la o parte şi în prag se ivi preotul, un bătrânel cărunt, cu sfintele daruri. Era urmat, încă din stradă, de un poliţist. Doctorul îi cedă imediat locul şi schimbă cu el o privire plină de înţeles. Raskolnikov îl rugă pe doctor să mai stea măcar puţin. Doctorul ridică din umeri şi rămase.

Toată lumea se trase înapoi. Spovedania dură foarte puţin. Muribundul aproape că nu-şi mai dădea seama de nimic, nu mai era în stare să vorbească, scotea numai nişte sunete nedesluşite şi întretăiate. Katerina Ivanovna o trase pe Lidocika lângă ea, îl dădu jos pe băieţel de pe scaun şi, ducându-i în colţul cu soba, îngenunche şi-i sili pe copii să îngenuncheze în faţa ei. Fetiţa tremura din tot trupul; băieţelul, sigur pe genunchii lui mici şi goi, se închina făcându-şi o cruce mare şi se pleca până la duşumea, lovind-o cu fruntea, ceea ce părea să-i facă o deosebită plăcere. Katerina Ivanovna îşi muşca buzele, înghiţindu-şi lacrimile; se ruga şi ea, potrivind din când în când cămăşuţa copilului şi reuşind până la urmă să arunce pe umerii dezgoliţi ai fetiţei un şal luat de pe comodă, fără să se ridice din genunchi şi continuând să se roage. Între timp, uşa dinspre celelalte camere fusese deschisă din nou şi curioşii reapăruseră. Pe palier, spectatorii, chiriaşi de pe toată scara, se îmbulzeau tot mai tare, fără să treacă totuşi pragul. Întreaga scenă era luminată doar de un muc de lumânare.

În clipa aceea îşi făcu iute loc, prin mulţime, Polenka, fetiţa trimisă după sora ei. Intră abia trăgându-şi sufletul, atât de tare fugise, îşi dădu jos broboada, o căută din ochi pe maică-sa, se apropie de ea şi îi spuse: „Vine, am întâlnit-o pe stradă!“. Maică-sa o puse să îngenuncheze lângă ea. Prin mulţime se strecură, tăcută şi sfioasă, o fată, iar apariţia ei în odaia aceea, în care domneau mizeria, moartea şi disperarea, păru grozav de stranie. Era şi ea aproape în zdrenţe, îmbrăcată cu nişte haine ieftine, dar împopoţonate după gusturile şi regulile acelei lumi aparte, care nu îşi ascundea câtuşi de puţin scopurile neruşinate. Sonia se opri în prag, fără să păşească dincolo de el, şi privi pierdută, părând să nu-şi dea seama de nimic, uitând de rochia ei ţipătoare de mătase, luată la a patra mână, nelalocul său aici cu trena ei lungă şi caraghioasă şi cu crinolina uriaşă care astupa uşa, de ghetele de culoare deschisă, de umbreluţa de soare, cu care nu aveai ce face noaptea, dar pe care o luase cu ea, şi de caraghioasa pălărioară rotundă de pai, cu pana ei roşie ca focul. De sub această pălărioară aşezată ştrengăreşte pe o parte se ivea o feţişoară slabă, palidă şi speriată, cu gura deschisă