şi cu o privire încremenită de groază. Sonia, care avea vreo optsprezece ani, era blondă, micuţă de statură, slăbuţă, dar destul de drăguţă, cu nişte ochi albaştri minunaţi. Se uita ţintă la pat şi la preot, gâfâind şi ea din pricina grabei cu care venise. În cele din urmă şoaptele şi cuvintele rostite de cei din mulţime îi ajunseră pesemne la ureche. Plecând ochii, păşi peste prag, dar se opri tot în uşă.

Spovedania şi împărtăşania luară sfârşit. Katerina Ivanovna se apropie din nou de patul soţului său. Preotul se depărtă şi, înainte de-a pleca, îi adresă Katerinei Ivanovna câteva cuvinte de îndrumare şi alinare.

— Şi cu ăştia ce fac? îi tăie ea vorba nervoasă, arătând spre copii.

— Dumnezeu e milostiv; pune-ţi nădejdea în Cel de Sus, începu preotul.

— Eeh! O fi milostiv, dar nu cu noi!

— Ăsta-i un păcat, un păcat, doamnă, zise preotul clătinând din cap.

— Dar ăsta nu-i un păcat? strigă Katerina Ivanovna arătând spre muribund.

— Poate că aceia care au fost fără voia lor pricina celor întâmplate se vor învoi să vă despăgubească, măcar pentru pierderea veniturilor...

— N-aţi înţeles! strigă nervoasă Katerina Ivanovna dând din mână a lehamite. Pentru ce m-ar despăgubi? Doar el singur, de beat ce era, s-a vârât sub copitele cailor! Ce venituri? De la el doar de chinuri am avut parte, nu de venituri! Era un beţiv, bea tot. Ne fura pe noi ca să ducă la cârciumă, ne-a băut viaţa la cârciumă, şi pe a lor, şi pe a mea! Slavă Domnului că moare! O pagubă mai puţin!

— S-ar cuveni să-l iertaţi în ceasul dinaintea morţii, fiindcă e un păcat, doamnă, asemenea simţăminte sunt un mare păcat!

Katerina Ivanovna nu ştia ce să-i mai facă muribundului, ba îi dădea să bea, ba îi ştergea sudoarea şi sângele de pe cap, ba îi potrivea pernele, şi nu întorcea decât din când în când capul spre preot. Însă în acel moment se repezi deodată la el, aproape furioasă:

— Ei, părinte, astea-s vorbe, vorbe goale! Să-l iert! Uite, astăzi, dacă nu-l călca trăsura, venea acasă beat, cu cămaşa asta ponosită, singura pe care o are, făcută ferfeniţă, şi se prăvălea să tragă la aghioase, iar eu, dă-i şi spală până dimineaţă, rufele lui şi ale copiilor, pe urmă usucă-le la fereastră şi, cum se luminează de ziuă, aşază-te şi cârpeşte-le – uite, asta e noaptea pentru mine!... Aşa că, ce să mai vorbim de iertare! L-am iertat oricum!

O tuse cavernoasă, înfiorătoare, îi curmă vorba. Scuipă în batistă şi i-o vârî preotului sub ochi, ţinându-se cu cealaltă mână de coşul pieptului ei chinuit. Batista era plină de sânge.

Preotul lăsă capul în jos şi nu spuse nimic.

Marmeladov îşi trăia ultimele clipe; nu-şi lua ochii de la chipul Katerinei Ivanovna, care se aplecase iar asupra lui. Tot încerca să-i spună ceva; îşi mişca cu greu limba şi bâiguia cuvinte nedesluşite, dar Katerina Ivanovna, dându-şi seama că voia să-i ceară iertare, strigă la el poruncitor:

— Taci! Nu trebuie!... Ştiu ce vrei să spui!...

Muribundul tăcu, dar în clipa aceea, privirea-i rătăcită căzu pe uşă şi o văzu pe Sonia.

Nu o zărise până atunci, fiindcă stătuse într-un colţ, în umbră.

— Cine-i? Cine e? întrebă deodată neliniştit, cu o voce horcăită şi întretăiată, arătând cu o privire îngrozită spre uşa în care stătea fata şi căznindu-se să se ridice puţin.

— Stai culcat! Stai cul-cat! răcni Katerina Ivanovna.

Dar muribundul, cu o sforţare supraomenească, reuşi să se sprijine într-o mână. Se uită un timp cu o privire sălbatică şi fixă la fiica lui, părând să n-o recunoască. Nu o văzuse niciodată îmbrăcată aşa. Însă deodată o recunoscu, umilă, zdrobită, gătită în hainele ei ţipătoare şi ruşinată, aşteptându-şi smerită rândul ca să-şi ia rămas-bun de la tatăl ei pe moarte, şi o suferinţă nemărginită i se citi pe chip.

— Sonia! Fetiţa mea! Iartă-mă! strigă el şi dădu să întindă mâna spre ea, dar rămas fără sprijin, alunecă şi se prăbuşi de pe divan cu faţa în jos; se repeziră să-l ridice, însă el îşi dădea deja ultima suflare. Sonia scoase un ţipăt slab, se apropie în fugă, îl îmbrăţişă şi rămase nemişcată. Muri în braţele ei.

— Are ce-a vrut! strigă Katerina Ivanovna văzându-şi soţul mort. Dar eu ce mă fac acum? Cu ce-l îngrop? Şi lor, lor ce le dau mâine de mâncare?

Raskolnikov se apropie de ea.

— Katerina Ivanovna, începu el, acum o săptămână, răposatul dumneavoastră soţ mi-a povestit întreaga lui viaţă şi toate împrejurările... Fiţi convinsă că a vorbit despre dumneavoastră cu stimă şi cu multă admiraţie. Din seara când am aflat, Katerina Ivanovna, cât vă era de devotat şi cât de mult vă respecta şi vă iubea, în ciuda nenorocitei sale slăbiciuni, din seara aceea am devenit prieteni... Aşadar îngăduiţi-mi ca acum... să contribui... să fac un ultim gest pentru răposatul meu prieten. Aveţi aici... vreo douăzeci de ruble, iar dacă banii ăştia vă pot fi de vreun ajutor, atunci... eu... într-un cuvânt, mai trec pe-aici, negreşit mai trec... poate chiar mâine... Rămâneţi cu bine!

Apoi ieşi repede din odaie, făcându-şi grăbit loc prin mulţimea de pe scară; acolo se ciocni dintr-odată de Nikodim Fomici, care aflase despre nenorocire şi dorise să dea el însuşi dispoziţii. De la scena din birou nu se mai văzuseră, dar Nikodim Fomici îl recunoscu numaidecât.

— A, dumneata? întrebă el.