— A murit, răspunse Raskolnikov. A fost doctorul, a fost şi preotul, totul e în ordine. N-o tulburaţi prea rău pe biata femeie, şi-aşa e bolnavă. Încurajaţi-o cumva dacă puteţi... că sunteţi om bun, ştiu asta..., adăugă el cu un zâmbet ironic, privindu-l drept în ochi.

— Dar te-ai murdărit de sânge, spuse Nikodim Fomici observând la lumina felinarului câteva pete proaspete pe jiletca lui Raskolnikov.

— Da, m-am murdărit... sunt plin de sânge! răspunse Raskolnikov cu un aer ciudat, apoi zâmbi, dădu din cap şi o luă în jos pe scară.

Coborî încet, fără grabă, scuturat de friguri, deşi nu-şi dădea seama, stăpânit de o senzaţie nouă, nesfârşită, care îl cuprinsese pe neaşteptate, senzaţia că îşi trăia viaţa din plin. Nu putea fi asemuită decât cu ceea ce simte un condamnat la moarte căruia i se anunţă dintr-odată graţierea. Pe la jumătatea scării îl ajunse din urmă preotul, care se întorcea acasă; Raskolnikov îl lăsă să treacă, schimbând cu el un salut tăcut. Însă pe când cobora ultimele trepte, auzi deodată paşi grăbiţi în urma lui. Era Polenka. Fugea după el şi îl striga: „Staţi! Staţi!“.

Se întoarse spre ea. Fetiţa coborî în fugă ultimele trepte şi se opri chiar în faţa lui, cu o treaptă mai sus. O lumină pâcloasă răzbătea din curte. Raskolnikov se uită la chipul slăbuţ, dar drăgălaş al fetiţei, care îi zâmbea şi îl privea cu o veselie copilăroasă. Alergase după el fiindcă primise o însărcinare, foarte pe placul ei după câte se părea.

— Spuneţi-mi, cum vă cheamă?... A, şi unde staţi? întrebă cu un glăscior zorit, gâfâind.

Îşi puse amândouă mâinile pe umerii ei şi o privi cu un fel de bucurie. Era o plăcere să se uite la ea, nu ştia nici el de ce.

— Cine te-a trimis?

— M-a trimis surioara Sonia, răspunse fetiţa zâmbind şi mai vesel.

— Aşa mi-am închipuit şi eu, că te-a trimis surioara Sonia.

— Dar şi mămica m-a trimis. Când s-a apucat surioara Sonia să mă trimită, a venit şi mămica şi mi-a spus: „Fugi mai repede, Polenka!“.

— O iubeşti pe surioara Sonia?

— O iubesc mai mult ca pe toţi! spuse cu multă hotărâre Polenka şi zâmbetul îi deveni deodată foarte serios.

— Dar pe mine mă iubeşti?

În loc de răspuns, văzu fetiţa apropiindu-şi feţişoara de a lui şi buzele rotunjoare, ţuguindu-se naiv, îl sărutară. Deodată, braţele ei subţiratice, ca nişte chibrituri, îl cuprinseră strâns, strâns de tot, capul i se lăsă pe umărul lui şi fetiţa începu să plângă încetişor, apăsându-şi tot mai tare obrăjorul de el.

— Mi-e milă de tăticu’, spuse ea după o clipă, ridicându-şi feţişoara plânsă şi ştergându-şi lacrimile cu mâinile. Au dat peste noi toate nenorocirile, adăugă ea pe neaşteptate, cu aerul acela foarte serios pe care şi-l iau copiii când vor să vorbească şi ei „ca oamenii mari“.

— Dar tăticu’ te iubea?

— Pe Lidocika o iubea mai mult decât pe noi, continuă ea pe un ton foarte serios şi fără să zâmbească, vorbind acum întocmai ca un „om mare“. O iubea fiindcă e micuţă şi bolnavă, întotdeauna îi aducea câte ceva. Dar pe noi ne-a învăţat să citim, pe mine m-a învăţat gramatica şi sfânta religie, adăugă ea cu demnitate. Mămica nu a spus nimic, dar noi ştiam că se bucură, şi tăticu’ ştia, iar mămica vrea să mă înveţe franţuzeşte, pentru că e deja timpul să primesc o educaţie.

— Dar să te rogi ştii?

— Cum să nu! Ştiu încă de mult. Eu sunt mare deja şi mă rog singură, dar Kolea şi Lidocika se roagă cu voce tare împreună cu mămica. Mai întâi spun „Maica noastră preacurată“, pe urmă o rugăciune: „Doamne, iart-o şi binecuvânteaz-o pe surioara noastră Sonia“, şi pe urmă încă: „Doamne, iartă-l şi binecuvântează-l pe celălalt tătic al nostru“, pentru că tăticul nostru mai mare a murit, iar acesta e al doilea, dar noi ne rugăm şi pentru celălalt.

— Polecika, pe mine mă cheamă Rodion; pomeneşte-mă câteodată şi pe mine în rugăciunile tale: „Şi pe robul tău Rodion“, doar atât.

— De-acum am să vă pomenesc toată viaţa în rugăciunile mele, spuse cu înflăcărare fetiţa, apoi izbucni iar în râs şi se repezi să-l îmbrăţişeze din nou cu putere.

Raskolnikov îi spuse numele întreg, îi dădu adresa şi-i făgădui că mâine va trece negreşit pe-acolo. Fetiţa plecă în culmea încântării. Era trecut de zece când Raskolnikov ieşi în stradă. Peste cinci minute stătea pe pod, exact în locul de unde cu puţin timp în urmă se aruncase femeia.

„Ajunge! îşi spuse hotărât şi solemn. Gata cu fantasmele, gata cu spaimele închipuite, gata cu nălucirile!... Viaţa există! Oare acum n-am trăit? Viaţa mea n-a murit odată cu baborniţa! Să ajungă în împărăţia cerurilor... dar, gata, maică, e timpul să-mi dai pace! Acum domnesc raţiunea şi lumina... voinţa şi forţa... şi o să mai vedem! O să ne măsurăm puterile! adăugă sfidător, ca şi cum ar fi vorbit unei forţe întunecate, provocând-o. Şi eu care mă împăcasem deja cu gândul să-mi duc zilele într-un locşor de un arşin!

Sunt grozav de slăbit în clipa asta, dar... parcă mi-a trecut de tot boala. Ştiam că o să-mi treacă încă de când am ieşit din casă. Ia stai: casa lui Pocinkov e la doi paşi. Şi chiar dacă n-ar fi, tot trebuie să mă duc la Razumihin, neapărat... las’ să câştige pariul!... las’ să se bucure, nu-i nimic!...