Forţă, de forţă e nevoie, fără forţă nu faci nimic; iar forţa trebuie s-o obţii tot prin forţă, uite, asta nu ştiu ei“, adăugă el mândru şi sigur de sine, apoi plecă, abia târâindu-şi picioarele, de pe pod. Mândria şi încrederea în sine creşteau în el cu fiecare clipă; devenea cu totul alt om. Dar ce lucru atât de neobişnuit se întâmplase, încât să producă o asemenea schimbare înlăuntrul lui? Nu ştia nici el; ca omul care se agaţă de un pai, i se păru deodată că „poate trăi, că există încă viaţă în el, că viaţa lui nu murise odată cu baborniţa“. Poate se cam pripea cu concluziile, dar nu-i stătea lui capul la asta.

„Am rugat-o să-l pomenească şi pe robul Rodion în rugăciunile ei, îi trecu deodată prin minte. Ei, dar asta aşa, pentru orice eventualitate!“, adăugă şi începu să râdă de copilăria asta. Era într-o stare de spirit excelentă.

Găsi uşor locuinţa lui Razumihin; în casa lui Pocinkov toată lumea îl ştia deja pe noul chiriaş şi portarul îi arătă numaidecât pe unde să o ia. De pe la jumătatea scării auzi larma şi discuţiile aprinse ale unei mari adunări. Uşa ce dădea spre scară era larg deschisă, iar dinăuntru răzbăteau strigăte şi discuţii. Odaia lui Razumihin era destul de mare, dar se adunaseră vreo cincisprezece oameni. Raskolnikov se opri în antreu. Acolo, după un paravan, cele două slujnice ale gazdei trebăluiau în jurul a două samovare mari, lângă care erau aşezate sticlele, farfuriile, tăvi cu plăcinte şi gustări aduse din bucătăria proprietăresei. Raskolnikov trimise după Razumihin. Acesta veni într-un suflet, bucuros. Îţi dădeai seama dintr-o privire că băuse mult şi, cu toate că Razumihin nu izbutea niciodată să se îmbete, de data asta se vedea limpede că întrecuse măsura.

— Ascultă, se grăbi să-i spună Raskolnikov, am venit doar ca să-ţi spun că ai câştigat pariul şi că într-adevăr nimeni nu ştie ce o să i se întâmple. De intrat nu pot să intru: mă simt atât de slăbit, că mai am puţin şi cad din picioare, aşa că îţi spun bună seara şi la revedere! Să vii mâine pe la mine...

— Ştii ce, te conduc până acasă! Dacă spui singur că eşti slăbit, înseamnă că...

— Şi musafirii? Cine-i cârlionţatul ăla care s-a uitat chiar acum încoace?

— Ăla? Dracu’ ştie! Un prieten de-al unchiului meu, pesemne, sau unul care o fi venit nepoftit... Îl las pe unchiu-meu cu ei... omul ăsta e nepreţuit; păcat că nu poţi face cunoştinţă cu el acum. Dar ia mai dă-i dracului pe toţi! Nu le arde lor acum de mine, iar eu trebuie să ies la aer, aşa că ai picat la ţanc, frate, dacă mai stăteam încă două minute, săream la bătaie, zău aşa! Îndrugă nişte gogoşi... Nici nu-ţi poţi închipui în ce hal sunt în stare să mintă! De fapt, cum să nu-ţi poţi închipui? Ce, noi nu minţim? Dar lasă-i în pace: vine el şi timpul când n-au să mai mintă... Stai o clipă, să-l aduc pe Zosimov.

Zosimov se repezi la Raskolnikov cu un soi de aviditate; se vedea limpede că îi stârnea o curiozitate cu totul ieşită din comun; nu trecu mult şi faţa i se lumină.

— Imediat la culcare! hotărî el după ce îşi examină, atât cât putu, pacientul. Ar fi bine să iei ceva ca să dormi la noapte. Vrei? Eu ţi-am pregătit încă de ieri... un praf.

— Şi două, răspunse Raskolnikov.

Luă praful pe loc.

— E foarte bine că îl conduci, zise Zosimov către Razumihin, o să vedem mâine ce-o mai fi, dar pentru azi nu-i rău deloc: e o mare schimbare faţă de mai devreme. Cât trăieşti înveţi...

— Ştii ce mi-a şoptit Zosimov când ieşeam? trânti Razumihin de îndată ce ajunseră în stradă. Eu, frate, ţi-o spun de-a dreptul, fiindcă ei sunt nişte proşti. Zosimov mi-a spus să pălăvrăgesc cu tine şi să te fac să-ţi dai drumul la gură, iar pe urmă să-i povestesc totul, fiindcă i-a intrat în cap că... eşti nebun, ori pe-aproape. Închipuie-ţi numai! În primul rând, eşti de trei ori mai deştept decât el; în al doilea, trebuie să fii nebun ca să-ţi pese de aiurelile din capul lui; şi în al treilea, halca asta de carne, care mai şi are ca specialitate chirurgia, se bagă acum în bolile de nervi, iar în ce te priveşte, l-a dat complet peste cap discuţia ta de azi cu Zametov.

— Zametov ţi-a povestit tot?

— Tot, şi bine a făcut. Abia acum am înţeles toate dedesubturile, iar Zametov a înţeles şi el... Bun, într-un cuvânt, Rodea... problema e că... Acum sunt beat turtă... dar nu-i nimic... problema e că ideea asta... pricepi?... le-a venit într-adevăr în minte... pricepi?... Adică nici unul dintre ei n-a îndrăznit s-o spună cu voce tare, fiindcă e o aiureală nemaipomenită, iar când l-au arestat pe zugravul ăla, toată povestea s-a spart ca o băşică de săpun şi s-a isprăvit pentru totdeauna. Dar de ce sunt atât de proşti? Eu l-am cam scuturat atunci pe Zametov, însă asta rămâne între noi, frate; să nu faci nici cea mai mică aluzie, te rog, fiindcă am observat că e cam dificil; asta a fost la Laviza, dar azi, azi s-au lămurit toate. Principalul vinovat e acest Ilia Petrovici! El s-a legat de leşinul tău de-atunci, de la secţie, dar pe urmă i s-a făcut şi lui ruşine; ştiu eu că...

Raskolnikov era numai urechi. Razumihin, beat bine, spunea tot ce ştia.

— Atunci am leşinat fiindcă înăuntru nu era aer şi mirosea a vopsea, spuse Raskolnikov.

— Mai stă să