şi explice! Şi n-a fost doar vopseaua: congestia se pregăteşte de o lună; Zosimov e martor! Iar acum, nici nu-ţi poţi închipui, băiatul e la pământ! „Nu ajung nici la degetul cel mic al acestui om!“ Al tău, adică. Uneori are şi sentimente bune, frate, dar lecţia, lecţia pe care i-ai dat-o azi la Palatul de Cristal este o culme a măiestriei! L-ai speriat la început de l-au trecut fiorii! Aproape că îl făcuseşi să creadă iar toată aiureala aia monstruoasă şi pe urmă – pac! – i-ai scos limba: „Na, te-am avut!“. Minunat! Acum e terminat, e la pământ! Eşti un maestru, zău, aşa le trebuie. Ce păcat că n-am fost şi eu acolo! Abia te-aşteptam acum! Şi Porfiri vrea să te cunoască...

— A... şi ăsta acum... Dar de ce m-au crezut nebun?

— Ei, nu tocmai nebun. Dar cred că am trăncănit cam mult, frate... Vezi tu, mai devreme l-a mirat faptul că te interesa numai şi numai acest subiect; acum, când cunoaştem toate împrejurările, e limpede de ce te interesa... şi cum ţi-ai ieşit atunci din fire... şi cum s-a împletit cu boala... Eu sunt cam pilit, frate, dracu’ să-l ia, are o idee a lui... Îţi spun eu, a luat-o razna cu bolile de nervi. Dar ţie n-are de ce să-ţi pese...

Vreo jumătate de minut tăcură amândoi.

— Ascultă, Razumihin, începu Raskolnikov, vreau să-ţi spun deschis: adineauri am fost la un mort... un funcţionar, a murit... le-am dat toţi banii... în afară de asta, tocmai m-a sărutat o fiinţă care, şi dacă aş fi omorât pe cineva, tot ar... într-un cuvânt, am mai văzut acolo şi o altă fiinţă... cu o pană ca para focului... dar am început să bat câmpii; sunt foarte slăbit, ţine-mă... mai e şi scara acum...

— Ce-i cu tine? Ce ai? întrebă Razumihin neliniştit.

— Mi se cam învârte capul, dar nu e vorba despre asta, mă simt trist, aşa de trist, ca o muiere... zău! Ia te uită. Ce-i asta? Uite! Uită-te!

— La ce?

— Chiar nu vezi? E lumină în odaia mea. Vezi? Prin crăpătura uşii...

Erau deja la ultimul rând de trepte, în dreptul uşii gazdei şi, într-adevăr, de acolo se vedea lumină în cămăruţa lui Raskolnikov.

— Ciudat! O fi Nastasia, zise Razumihin.

— Ea nu vine niciodată la mine la ora asta şi, oricum, doarme de mult, dar... puţin îmi pasă! Cu bine!

— Ce te-a apucat! Vin cu tine, intrăm amândoi!

— Asta ştiu, dar eu vreau să-ţi strâng mâna aici şi să-mi iau rămas-bun. Hai, dă mâna, cu bine!

— Ce-i cu tine, Rodea?

— Nimic... să mergem... o să fii martor...

Începură să urce scara şi lui Razumihin îi trecu prin cap că poate Zosimov avea dreptate: „Eh, l-am tulburat cu trăncăneala mea!“, mormăi în barbă. Ajungând lângă uşă, auziră deodată vorbă.

— Ce se petrece aici? strigă Razumihin.

Raskolnikov puse mâna pe clanţă, deschise uşa larg şi rămase înlemnit în prag.

Pe divan şedeau mama şi sora lui; îl aşteptau de o oră şi jumătate. Cum de nici nu-i trecuse prin cap că vin şi cum de nici nu se gândise măcar la ele, deşi i se spusese chiar în ziua aceea că porniseră încoace, că erau pe drum şi că trebuiau să sosească? În această oră şi jumătate o descususeră în amănunt pe Nastasia, care stătea şi acum în picioare înaintea lor şi apucase deja să le spună tot ce ştia. Nu-şi mai reveneau din spaimă auzind că „azi a fugit aşa bolnav“ şi, după cum reieşea din spusele slujnicei, mai mult ca sigur că delirând! „Doamne, ce-o fi cu el?“ Aveau amândouă ochii înroşiţi de plâns, căci trecuseră printr-un calvar de neînchipuit în acea oră şi jumătate.

Un strigăt emoţionat, de bucurie, îl întâmpină pe Raskolnikov. Cele două femei se repeziră la el. Dar el stătea ca mort; trezirea bruscă şi insuportabilă la realitate îl lovise ca un trăsnet. Nici măcar nu ridică braţele ca să le îmbrăţişeze, nu era în stare. Mama şi sora îl strângeau la piept, îl sărutau, râdeau, plângeau... El făcu un pas, se clătină şi se prăbuşi pe podea, leşinat.

Panică, ţipete îngrozite, gemete... Razumihin, care stătea în prag, se năpusti înăuntru, îl prinse cu braţele lui vânjoase şi, o clipă mai târziu, Raskolnikov era culcat pe divan.

— Nu-i nimic, nu-i nimic! strigă Razumihin către cele două femei, a leşinat, e o nimica toată! Chiar adineauri a spus doctorul că e mult mai bine, că e sănătos! Apă! Ei, uite că deja îşi vine în fire, ei, uite că şi-a revenit!

Apucând-o pe Dunecika de braţ, cât pe ce să i-l smulgă, o sili să se aplece, ca să vadă că „uite, şi-a şi revenit“. Mama şi sora se uitau la Razumihin cu emoţie şi recunoştinţă, ca la o adevărată providenţă; aflaseră deja de la Nastasia ce făcuse pentru Rodea al lor, în timpul bolii, „acest tânăr descurcăreţ“, cum avea să-l numească în aceeaşi seară, într-o discuţie între patru ochi cu Dunia, chiar Pulheria Alexandrovna Raskolnikova.

PARTEA A TREIA

~ I ~

Raskolnikov se ridică şi se aşeză în capul oaselor pe divan.

Făcu un gest slab către Razumihin, curmând şuvoiul de vorbe înflăcărate şi dezlânate cu care acesta se străduia să le liniştească pe mama şi pe sora