lui, le luă pe amândouă de mână şi, preţ de vreo două minute, se uită în tăcere când la una, când la cealaltă. Privirea lui o sperie pe maică-sa, căci se citea în ea o nemărginită suferinţă, dar în acelaşi timp avea un soi de fixitate aproape dementă. Pulheria Alexandrovna începu să plângă.

Avdotia Romanovna era palidă; mâna îi tremura în cea a fratelui ei.

— Duceţi-vă acasă... cu dânsul, spuse Raskolnikov cu glas întretăiat, arătând spre Razumihin. Pe mâine, mâine totul... Aţi sosit de mult?

— În seara asta, Rodea, răspunse Pulheria Alexandrovna, trenul a întârziat ceva de speriat. Dar, Rodea, eu nu mă mişc de-aici pentru nimic în lume! Rămân la noapte lângă...

— Nu mă chinui, zise el dând nervos din mână.

— Rămân eu cu el! strigă Razumihin. Nu-l las o clipă. Ducă-se dracului toţi musafirii mei, n-au decât să se caţăre pe pereţi! Oricum, unchiul meu face pe gazda!

— Cum, cum să vă mulţumesc? începu să-i spună Pulheria Alexandrovna lui Razumihin strângându-i mâinile, însă Raskolnikov o întrerupse din nou.

— Nu mai pot, nu mai pot! repeta enervat. Nu mă mai chinuiţi! Gata, plecaţi... Nu mai pot!...

— Hai, mamă, cel puţin să ieşim din odaie, şopti speriată Dunia, altfel îl omorâm, vezi şi tu.

— Să nu pot nici măcar să mă uit la el după trei ani de zile! spuse plângând Pulheria Alexandrovna.

— Staţi! le opri el iar. Mă întrerupeţi tot timpul şi mi se învălmăşesc gândurile în cap... V-aţi văzut cu Lujin?

— Nu, Rodea, dar ştie deja că am venit. Am auzit, Rodea, că Piotr Petrovici a fost aşa de bun şi te-a vizitat astăzi, adăugă cu oarecare sfială Pulheria Alexandrovna.

— Da... a fost aşa de bun... Dunia, i-am spus mai adineauri lui Lujin că îl arunc pe scări şi l-am trimis la toţi dracii....

— Cum se poate, Rodea! Doar... nu vrei să spui..., începu speriată Pulheria Alexandrovna, dar aruncând o privire la Dunia, se opri.

Avdotia Romanovna se uita ţintă la fratele ei, aşteptând continuarea. Aflaseră deja amândouă despre ceartă de la Nastasia, cât putuse ea să înţeleagă şi să le povestească, şi erau chinuite de nedumerire.

— Dunia, continuă cu greutate Raskolnikov, nu vreau să aud de această căsătorie, aşadar chiar mâine, cum deschizi gura, trebuie să-l refuzi pe Lujin, să se ducă învârtindu-se.

— Doamne Dumnezeule! strigă Pulheria Alexandrovna.

— Frate, gândeşte-te la ce spui! se aprinse Avdotia Romanovna, dar se stăpâni imediat. Poate că acum nu eşti în stare să judeci, te-ai obosit, adăugă cu blândeţe.

— Adică aiurez? Nu... Tu te măriţi cu Lujin pentru mine. Iar eu nu-ţi accept sacrificiul. Aşa că până mâine să-i scrii o scrisoare... de refuz... Să mi-o dai mâine-dimineaţă s-o văd, şi cu asta basta!

— Nu pot să fac aşa ceva! strigă ea jignită. Cu ce drept...

— Dunecika, te-ai aprins şi tu, lasă, vorbiţi mâine... Nu vezi..., se sperie şi mai tare mama, repezindu-se la Dunia. Oh, hai mai bine să plecăm!

— Delirează! strigă Razumihin, ameţit încă de băutură. Altfel nu-şi permitea! Mâine îi ies din cap toate aiurelile astea... Dar azi chiar l-a dat afară. Şi celălalt s-a supărat... Făcea pe oratorul, încercând să-şi arate cunoştinţele, şi a plecat cu coada-ntre picioare...

— Vasăzică e adevărat! se văicări Pulheria Alexandrovna.

— Pe mâine, frate, spuse Dunia cu milă în glas. Hai să mergem, mamă... Rămâi cu bine, Rodea!

— Auzi, surioară, repetă în urma lor, adunându-şi ultimele puteri, nu aiurez; căsătoria asta e o mârşăvie. Poate că eu sunt un ticălos, dar tu nu trebuie... unul e de-ajuns... oricât de ticălos aş fi, dacă te măriţi cu el, nu te mai socotesc sora mea. Ori eu, ori Lujin! Şi-acum plecaţi...

— Ţi-ai pierdut minţile! Eşti un tiran! zbieră Razumihin, dar Raskolnikov nu mai răspunse, fiindcă nu mai era în stare. Se lăsă pe divan şi se întoarse cu faţa la perete, sleit de puteri. Avdotia Romanovna aruncă o privire nedumerită spre Razumihin; ochii ei negri scăpărară; privirea ei îl făcu să tresară. Pulheria Alexandrovna părea zdrobită.

— Nu plec pentru nimic în lume! îi şopti ea, aproape disperată, lui Razumihin. Rămân aici, văd eu unde. Conduceţi-o pe Dunia.

— O să stricaţi tot! răspunse tot în şoaptă Razumihin, ieşindu-şi din fire. Veniţi măcar pe scară. Nastasia, adu lumină! Vă jur, continuă el pe scară, coborând glasul, mai adineauri numai că nu ne-a luat la bătaie pe mine şi pe doctor! Acesta a cedat, ca să nu-l enerveze, şi a plecat, eu am rămas jos de pază, iar el în timpul ăsta s-a îmbrăcat şi a şters-o. O să fugă iar dacă îl enervaţi, în toiul nopţii, şi cine ştie ce mai poate să-şi facă...

— Vai de mine, ce spuneţi!

— Şi nici Avdotia Romanovna nu poate să rămână singură în casa în care aţi tras! Păi ştiţi ce loc e acela? Ticălosul ăla de Piotr Petrovici putea să vă găsească o locuinţă mai ca lumea... De fapt, ştiţi, eu sunt cam ameţit, de asta ocărăsc; nu luaţi în seamă...

— Mă duc la gazda lui, nu se lăsă Pulheria Alexandrovna, şi mă rog de ea să ne dea un colţişor unde să rămânem în noaptea asta Dunia şi cu mine. Nu pot să-l las aşa, nu pot!