– Nu ar îndrăzni, a șoptit ea.

Dar Acceleratorii erau din ce în ce mai aroganți. Și își plănuiau mișcările de zeci de ani.

– Ce intenționezi să faci? a întrebat ANA.

Paula se uita în jur la zona îmbibată de ploaie, în timp ce fulgerul săgetă din nou.

– Am nevoie de o examinare medico-legală completă aici. E cu bătaie lungă, dar dacă există ceva care ne-ar putea spune unde a fost construită cușca de materie exotică și de către cine, trebuie să știu.

– Voi trimite o echipă imediat.

– Mulțumesc. Am de gând să-l investighez pe Troblum un pic mai îndeaproape. Trebuie să-mi dau seama încotro s-ar fi putut duce. Nu pot face nimic altceva până când Oscar nu pune mâna pe cel de-al Doilea Visător pentru noi.

– Cum dorești.

Paula privi în sus, la norii sălbatici, dorindu-și să fi putut vedea stelele.

– Vreo schimbare cu privire la faza de devorare?

– Nu încă.

– Vei fi capabilă să-i supraviețuiești?

– Nu știu. Tu ce vei face?

– În ultimă instanță? Dacă nu poate fi oprită? Nu sunt sigură. High Angel m-ar duce într-o altă galaxie, dacă aș vrea. Dar acum trebuie să împiedicăm specia noastră dragă să înrăutățească lucrurile.

Araminta nu putuse dormi cât fusese noaptea de lungă. Cum ar fi putut?

Nu, spusese ea.

Îi spusese Nu Lordului Cerului. Îi spusese Nu unei entități care se oferise să conducă o bună parte a omenirii către ceea ce ei considerau a fi nirvana lor.

Nu. Spus pentru că Sunt al Doilea Visător.

Eu sunt acela. Eu!

Oh, Ozzie, te rog ajută-mă. Pur și simplu nu poate fi adevărat.

Eu, și își răsucea asta în minte mereu și mereu, cum e posibil să fiu eu? Din cauza unui strămoș îndepărtat despre care nici nu auzise până acum câteva zile, această Mellanie și prietenia ei cu specia Silfen. Toate astea, toate lucrurile acelea necunoscute veniseră din urmă cu secole ca s-o împovăreze pe ea acum, să-i răpească destinul, autodeterminarea. Soarta o alesese pe ea.

Eu!

Și acum, milioanele, miliardele de adepți ai Visului Viu se uitau la ea așteptând să-i ajute să se alăture Lordului Cerului. Iar ea spusese nu.

Lordul Cerului fusese surprins. Șocat, chiar. Simțise uimirea aceea rănită persistând în timp ce își retrăgea mintea din contact. Acesta nu era un răspuns care să se potrivească realității sale. Ar fi putut la fel de bine să spună nu gravitației și ar fi avut tot atâta sens.

Era îngrozită de ceea ce făcuse. Dar fusese ceva instinctiv. Nu voia să fie cel de-al Doilea Visător. Doar cu câteva ore înainte de contactul acela își hotărâse viitorul. Și asta după zile de căutări în suflet și de descoperire de sine. Ea avea să fie doamnele Bovey. Avea să-și obțină mai multe trupuri și să devină multiplă. Și ei toți ar trăi aici, în casa asta mare, sau într-una nouă construită de ea, una la fel de încântătoare. Și jumătate din trupurile lor ar fi în pat împreună tot timpul. Ea l-ar face la fel de fericit cum o făcuse el pe ea. Și viitorul ar fi luminos și minunat și plin de promisiuni. S-ar putea să fie și copii. Ce fel de copii au multiplii? Oare el și-i dorea? Nu vorbiseră despre asta încă. O așteptau atât de multe în anii care vor veni, atât de multe descoperiri. Atât de multă bucurie. Sigur că spusese nu. Ce altceva ar fi putut spune?

Nu voi lua parte la așa ceva. Asta nu sunt eu.

Miliarde de oameni voiau să se întâmple. Vor insista.

Dar nu vor ști niciodată cine sunt. Nu voi mai vorbi niciodată cu Lordul Cerului.

Asta era decizia pe care o luase atunci când zorii au apărut pe cerul din afara dormitorului. Se simțea îngrozitor de obosită și tremura. Avea pe obraji lacrimi uscate de la plânsul tăcut din orele de singurătate din timpul nopții când ploaia ușoară îi bătea în fereastră. Dar acum știa ce vrea. Va fi fermă.

Pe patul mare alături de ea, blondul adolescent domn Bovey întins pe spate, ușor încruntat, își strângea gura, ocupat cu un vis neplăcut.

Nimic la fel de rău ca al meu, i-a spus ea în tăcere. Nici el nu va ști niciodată, a decis ea, povara ar fi prea mare. Lucrul ăsta va lua sfârșit. În cele din urmă. Voi îndura și voi scăpa de el.

Araminta se aplecă și sărută corpul tânăr. Ușor la început. Pe frunte. Pe obraz. Pe gură.

El începu să se agite. Încruntarea dispăru. Asta o făcu să zâmbească și îl sărută pe gât. Îi mângâia mușchii supli de pe piept când programul de melanj i se ridică din lacune. Gândurile agitate i s-au potolit. Respira încet și cu atenție, urmându-și propriile ritmuri profunde pentru a atinge calmul căutat. Acum se putea concentra pe deplin asupra trupului de lângă ea.

Apoi, timp de o oră întreagă nu a existat nimic care s-o distragă, niciun fel de gânduri exterioare sau îndoieli. A fost atât de bine să uite de Lorzii Cerului, de cel de-al Doilea Visător și de Visul Viu, înlocuindu-le cu un sănătos și murdar sex omenesc.

– Iartă-mă, mai ales după dimineața asta, dar nu arăți prea bine, a spus domnul Bovey.

Araminta dădu din cap cu părere de rău când în cele din urmă ieși afară din baia mare. Era un lux să lenevească în apa parfumată în loc să înhațe rapid un minut într-o cabină de duș cu spori. Un lux pe care bietul ei trup îl merita.

– Vina ta, îl tachină ea. Nu a putut pune chiar accentul potrivit pe ce spunea.

Gândurile alergau în derivă, cu ritmicitate de val, înapoi la revelațiile din noaptea trecută.

Tânărul Celt îi dădu un prosop mare.

– Te simți bine? Nu ai ezitări, nu-i așa?