duse pe Rosa în camera de joacă cu pereţi de sticlă încadraţi în metal, în care jucăriile ei erau depozitate în coşuri mari de răchită. Afară, februarie producea obişnuita dimineaţă geroasă, depunând pe geamuri modele largi şi şerpuite de gheaţă. Pentru moment, singura pată de culoare care înveselea grădina venea de la cireşii de iarnă înfloriţi pe malul rotund de dincolo de iazul îngheţat.

O oră mai târziu, când Lizzie a coborât şi ea, l-a găsit jucându-se cu Rosa cu cuburile luminiscente pe podeaua cu lespezi de piatră încălzită a încăperii. Tilly, care avea şapte ani, şi Elsie, micuţa lor de cinci ani, veneau în urma mamei, strigând-o fericite pe surioara lor care fugi spre ele cu braţele întinse, gângurind entuziasmată pe limba ei încă de neînţeles. Cele trei fete începură să construiască un turn din cuburi şi, pe măsură ce le stivuiau, culorile se răsuceau din ce în ce mai repede.

O sărută rapid pe Lizzie şi comandă dispozitivului culinar să pregătească micul dejun. Lizzie se aşeză la masa rotundă de lemn din bucătărie. Era specializată în cultură şi antichităţi şi o încânta noţiunea de modă veche a unei camere destinate special gătitului. Chiar dacă nu aveau nevoie de aşa ceva, în urmă cu zece ani, când se mutaseră aici, ceruse să i se instaleze o maşină de gătit solidă, din fier. În timpul iernii, căldura ei plăcută transforma bucătăria în motorul casei, iar ei se adunau întotdeauna aici cu toată familia. Uneori, chiar folosea maşina de gătit preparând împreună cu fetele diverse mâncăruri din ingrediente produse de dispozitivul culinar. Ultimul fusese tortul pentru ziua lui Tilly.

– Înot pentru Tilly în dimineaţa asta, spuse Lizzie sorbind dintr-o ceaşcă de ceai mare, de porţelan, pe care i-o înmână unul dintre boţii de casă.

– Din nou? întrebă el.

– Devine mult mai încrezătoare. Datorită noii profesoare. E foarte bună.

– Bine. Curierul luă un croasant din farfurie şi începu să-l rupă. Fetelor, veniţi şi aşezaţi-vă la masă, vă rog. Aduceţi-o şi pe Rosa.

– Nu vrea să vină, replică imediat Elsie.

– Nu mă faceţi să vin să vă iau. Evită s-o privească pe Lizzie. Va trebui să plec pentru câteva zile.

– Ceva interesant?

– Se pare că unele companii de pe Oronsay au pus mâna pe tehnologia replicatorului de nivelul trei, spuse el. Trebuie să le testez produsele.

Ocupaţia sa actuală era să monitorizeze răspândirea tehnologiei Înalte în Lumile Externe. Era un proces faţă de care Externii deveniseră foarte sensibili, politicieni duri din Protectorat considerându-l primul act de colonizare culturală şi susţinând că merita pedepsit. Cu toate acestea, industriaşii de pe Lumile Externe căutau în mod constant să achiziţioneze sisteme de fabricaţie din ce în ce mai sofisticate pentru a-şi reduce costurile. Înalţii radicali erau la fel dornici să le furnizeze, văzând asta exact ca o primă etapă importantă în convertirea unei planete la cultura Înaltă. Ce avea el de făcut în numele ANA: Guvernării era să decidă ce intenţie se ascundea în spatele furnizării sistemelor de replicare. Dacă cei care sprijineau companiile erau Înalţii radicali, atunci el ar fi trebuit să scoată subtil din funcţie sistemele şi să pună capăt operaţiunii. Problema lui principală era luarea unei decizii obiective. Tehnologia Înaltă se strecura în mod inevitabil afară din Lumile Centrale, în acelaşi fel în care Lumile Externe amenajau mereu noi planete la marginea domeniului lor. Legătura dintre zona Centrală şi cea Externă era cel puţin ambiguă, unele Lumi Exterioare salutând în mod deschis trecerea la statutul Înalt. Amplasarea era întotdeauna un factor important în decizia sa. Oronsay se afla la peste o sută de ani-lumină de Lumile Centrale, ceea ce anula practic şansa ca aceasta să fie o simplă scurgere de tehnologie. Dacă existau replicatoare acolo, însemna că fuseseră aduse fie de radicali, fie de o companie foarte lacomă.

Sprâncenele lui Lizzie se ridicară.

– Serios? Ce fel de produse?

– Componente de nave spaţiale.

– Ei bine, asta ar trebui să fie acolo foarte convenabil acum, foarte profitabil, îmi imaginez.

Aprecie amuzamentul ei reţinut. În ultimele zile se înregistrase un val de oficiali ai companiei de nave spaţiale către Ellezelin, toţi dornici să facă afaceri cu noul Cleric Conservator.

Fetele abandonară în cele din urmă joaca şi se aşezară la masă, iar Rosa se căţără pe ciuperca din piele de căprioară din secolul XXV, care era scăunelul ei. Acestea i se modelară în jurul trupului, cuprinzând-o suficient de ferm pentru a o împiedica să cadă, apoi se înălţă cu ea cu tot, aducând-o la nivel cu blatul mesei. Fetiţa bătu din palme, încântată să fie cu familia ei. Elsie îi împinse solemn un bol de cereale cu miere pe care Rosa îl înşfăcă numaidecât.

– Astăzi să nu-l mai verşi, îi ceru Elsie imperios.

Rosa gâlgâi fericită către sora ei.

– Tati, ne teleportezi azi la şcoală? întrebă Tilly, cu vocea ei înaltă, rugătoare.

– Ştii bine că nu, îi spuse el. Nu mai insista.

– Te rog, tati, te rog.

– Da, tati, ciripi şi Elsie. Te rog, T-port. Îmi place. Mult, mult.

– Sunt sigur că vă place, dar veţi merge cu autobuzul. Teleportarea este un lucru serios…

– Şcoala este serioasă, exclamă Tilly imediat. Totdeauna ai spus aşa.

Lizzie începu să râdă.

– Asta e dif… începu el. Bine, am să vă spun ce-o să fac. Dacă sunteţi cuminţi în timp ce eu sunt plecat, dar numai dacă sunteţi cuminţi, atunci am să vă teleportez la şcoală joi.

– Da, da! exclamă Tilly săltându-se în sus şi-n jos pe scaunul ei.

– Dar trebuie să fiţi excepţional de ascultătoare. Şi o să aflu cum v-aţi purtat, mama voastră o să-mi spună.

Copilele îndreptară imediat două zâmbete uriaşe către Lizzie. După micul dejun, fetele se spălară şi îşi periară părul în baie. Elsie avea un păr lung, roşu, care întotdeauna îi lua secole