O jumătate de oră mai târziu, autobuzul aluneca în jos, o capsulă regrav lungă turcoaz care plutea deasupra peluzei din afara casei, acolo unde cu secole înainte fusese o şosea. Curierul îşi conduse fiicele într-acolo, ambele purtând pelerine peste sacourile roşii, suprafaţa protectoare de un gri lucios ţinând la distanţă aerul rece şi umed. Verifică pentru ultima oară dacă Tilly avea costumul de baie, le sărută pe amândouă de la revedere şi rămase acolo fluturându-şi mâna în timp ce autobuzul se înălţa rapid. Ideea mersului la şcoală împreună era de a le spori copiilor sentimentul de apartenenţă la comunitate, o prelungire a şcolii în sine, care era ceva mai mult decât un joc organizat şi un centru de activităţi. Educaţia lor reală nu va începe până când biononicul nu le va fi activat. Dar tot mai avea o tresărire de emoţie când le vedea dispărând în orizontul sumbru. Nu exista în prezent decât o şcoală în Londra, la sud de Tamisa, în Dulwich Park. Cu o populaţie de numai o sută cincizeci de mii, oraşul nu avea nevoie de încă una. Chiar şi pentru Înalţi numărul de copii era scăzut, dar nativii Pământului erau extrem de rezervaţi. Fiind prima planetă care devenise cu adevărat Înaltă, îşi redusese de atunci în mod constant populaţia. Chiar şi la începutul culturii Înalte, când biononicul devenise disponibil, iar ANA accesibilă on line, vârsta medie a cetăţenilor era deja cea mai mare din Confederaţie. Vârstnicii se descărcau, în timp ce cei mai tineri, care nu erau pregătiţi să migreze către starea postfizică, emigrau către Lumile Centrale până când optau pentru încheierea vieţii lor biologice. Rezultatul fusese o populaţie mică reziduală, cu o rată a natalităţii aproape nesemnificativă.

Curierul şi Lizzie, care aveau trei copii, reprezentau o excepţie notabilă. Dar ei îşi înregistraseră şi căsătoria şi avuseseră şi o ceremonie de nuntă într-o biserică veche, cu prietenii lor martori la eveniment. Un preot creştin fusese adus în mod special dintr-o Lume Externă în care religia era încă practicată. Aşa dorise Lizzie, care adora vechile tradiţii şi ritualuri. Nu suficient, desigur, pentru a rămâne şi gravidă. Fetele fuseseră toate gestate într-o cuvă-uter.

– Ai grijă pe Oronsay, îi spuse, în timp ce el îşi examina faţa în oglinda de la baie. Era, recunoscu el, mai degrabă plată, cu maxilarul larg şi ochi care se încreţeau ori de câte ori zâmbea sau se încrunta, indiferent de cât de multe tehnici antiîmbătrânire aplicase pe suprafeţele de piele din jur, fie ele Avansate sau Înalte. Genele Avansate îi dăduseră părul sârmos, stufos şi roşu ale cărui fire creşteau luxuriant şi pe care îl moştenise şi Elsie. Îşi modificase foliculii faciali cu biononicul, aşa că nu mai trebuia să aplice gelul de ras de două ori pe zi, dar procedura nu reuşise perfect şi tot mai trebuia ca o dată pe săptămână să-şi verifice bărbia şi să tamponeze cu gel peticele recalcitrante. Mai mult bălţi recalcitrante, susţinea Lizzie.

– Întotdeauna am grijă, o linişti el.

Îşi trase noul costum-togă şi aşteptă până când acesta i se înfăşură în jur. Aburul de suprafaţă îşi făcu apariţia, un smarald întunecat cu sclipiri de argint. Destul de elegant, concluzionă el.

Lizzie, care nu purta niciodată haine croite mai târziu de secolul XXII, îl privi cu o uşoară dezaprobare.

– Dacă e atât de departe de Lumile Centrale, va părea ostentativ.

– Ştiu. Voi avea grijă, promit.

O sărută liniştitor, încercând să ignore sentimentul de vină care îi apăsa gândurile ca o otravă lentă. Ea îi studie faţa, aparent mulţumită de sinceritatea lui, ceea ce făcea minciuna şi mai urâtă. Ura aceste momente când nu-i putea spune ce făcea de fapt.

– Ţi-a scăpat un pic, îl anunţă ea, bătându-l cu degetul arătător pe partea stângă a maxilarului.

Se privi în oglindă şi mormăi nemulţumit. Avea dreptate, ca întotdeauna.

Gata de plecare, Curierul stătea în hol în faţa lui Lizzie în braţele căreia se cuibărise micuţa Rosa. Îşi flutură o mână în semn de rămas-bun în timp ce activa funcţia de interfaţă de câmp. Aceasta se conectă imediat la T-sfera Pământului, iar el îşi desemnă coordonatele de ieşire. Câmpul său de forţă integral se declanşă imediat pentru a-i proteja pielea. Uimitorul şi intimidantul neant al continuumului translaţiei îl înghiţi, anulându-i simţurile. Ura această microsecundă infinită. Toate îmbunătăţirile lui biononice îi spuneau că era înconjurat de fapt de nimic, nici măcar de semnătura energiei reziduale a propriului univers. Cu mintea înfometată de orice semnal senzorial, timpul se dilată chinuitor.

Eagles Harbor licări în realitate în jurul lui. Gigantica staţie atârna la şaptezeci de kilometri deasupra sudului Angliei. Era una dintre cele o sută cincizeci de staţii identice care generau împreună T-sfera planetară. ANA: Guvernarea le fabricase în forma mitologicelor farfurii zburătoare cu diametrul de trei kilometri, un soi de capriciu cu care nu erau asociate, de obicei.

Îşi făcuse apariţia într-un centru de primire cavernos de la marginea exterioară a staţiei. Cele câteva persoane care foloseau locul nu îi acordaseră atenţie. În faţa lui, o secţiune vastă din coca transparentă se înălţa de la podea curbându-se mult în sus, la distanţă, permiţându-i să se uite în jos, la întreaga jumătate sudică a ţării. Londra era chiar dedesubt, îmbrăcată în pungi de ceaţă ce se deplasau lent, prelingându-se pe sol ca o pată mare albă de ulei. Ultima dată când el şi Lizzie aduseseră copiii aici era o zi însorită, senină. Se lipiseră cu toţii atunci de coca staţiei în timp ce Lizzie le arăta zonele istorice şi le povestea evenimentele pentru care acestea deveniseră importante. Tot ea le explicase că străvechiul oraş revenise la aceeaşi dimensiune fizică de la mijlocul secolului al XVIII-lea. Cum populaţia planetei era în scădere, ANA: Guvernarea decisese pur şi simplu că erau prea multe construcţii rămase pentru a le putea întreţine.