— Păi, ce e de făcut?

  — Trebuie să-l omori, zise blând motanul.

  — Să-l omor?

  — Da, să-l omori.

  — Pe cine?

  — Când o să-l vezi, o să ştii despre cine e vorba. Până nu-l vezi, n-ai cum să ştii nimic, pentru că oricum nu are o formă de bază. Diferă în funcţie de împrejurări.

  — E om?

  — Nu, nu e om. Asta e sigur.

  — Şi cum arată?

  — Asta nu ştiu, zise Ton. Nu ţi-am zis că o să-l recunoşti când îl vezi? Până nu-l vezi, n-ai cum să ştii. E foarte clar!

  Hoshino oftă.

  — Şi ce e, de fapt şi de drept?

  — Asta nu-ţi trebuie să ştii. E şi greu de explicat şi mai bine nu ştii, oricum. În fine, deocamdată stă pe loc, într-un loc întunecat, răsuflând încet şi urmărind situaţia. Dar n-o să stea pe loc la nesfârşit. O să apară în curând, poate chiar azi. Şi o să treacă sigur prin faţa ta. E o şansă la un milion.

  — O şansă la un milion?

  — Da, o şansă cum nu apare decât o dată la o mie de ani, îi explică motanul. Trebuie să aştepţi cuminte şi să îl omori.

  Aşa se încheie totul. După aceea poţi să te duci unde vrei.

  — Şi dacă îl omor, n-o să am probleme cu legea?

  — Nu prea ştiu eu cum stă treaba cu legea. La urma urmei, sunt pisică. Dar el nu e om, aşa că ar trebui să nu aibă nici o legătură. E musai să-l omori, orice ar fi. Atâta lucru ştie şi o pisică de pe stradă.

  — Dar cum să îl omor dacă nu ştiu cât e de mare şi cum arată? Cum să mă pregătesc?

  — Nu contează cum. Poţi să-i dai cu ciocanul în cap, să-l înjunghii cu cuţitul, să-l strângi de gât, să-i dai foc, să-l muşti. Alegi ce metodă îţi place ţie, atâta vreme cât îl faci să nu mai respire. Trebuie să-l distrugi definitiv, cu o furie extraordinară. Doar ai fost în Forţele de Apărare, nu? Ai învăţat cum să tragi cu puşca din taxele pe care le plăteşte poporul. Ai învăţat cum se foloseşte baioneta. Eşti soldat, nu? Poţi să te gândeşti şi singur cum să-l omori.

  — În armată am învăţat doar procedura obişnuită de război, protestă tânărul fără vlagă. Nu-ţi face nimeni instrucţie cum să pregăteşti o ambuscadă pentru ceva despre care nu ştii cât e de mare şi cum arată sau cum să-l omori cu ciocanul.

  — O să încerce să se strecoare în „intrare”, zise motanul, ignorându-i protestele. Dar nu trebuie să-l laşi sub nici o formă! E obligatoriu să îl împiedici să pătrundă prin „intrare”. E mai important decât orice altceva. Ai priceput?

  Dacă ratezi şansa asta, s-a terminat.

  — O şansă cum nu apare decât o dată la o mie de ani.

  — Exact. Mă rog, o mie de ani e doar un fel de a spune.

  — Dar nu e periculos individul ăsta? Întrebă Hoshino timid. Dacă îmi dă el mie la cap?

  — Cât se deplasează, poate că nu e prea periculos. Când încetează să se mişte, atunci devine periculos. Extrem de periculos. Aşa că nu trebuie să-l ratezi când se deplasează.

  Atunci trebuie să-l termini.

  — Poate”?

  Motanul nu a răspuns. Şi-a mijit ochii, şi-a întins bine spinarea şi s-a ridicat alene.

  — Ne mai vedem. Neapărat să-l omori, da? Dacă nu, Nakata n-o să se odihnească niciodată în pace. Şi tu ai ţinut la el, nu-i aşa?

  — Da, a fost un om tare bun.

  — Deci trebuie să-l omori. Să-l distrugi definitiv, cu o prejudecată covârşitoare. E ceea ce şi-ar fi dorit şi Nakata.

  Fă asta pentru el! Trebuie să-i preiei rolul. Ai dus o viaţă haotică până acum, ai fugit de toate responsabilităţile. E vremea să-ţi plăteşti datoria. N-ai voie s-o dai în bară! O să te ajut şi eu, din umbră.

  — Asta e încurajator. Ştii la ce mă gândeam?

  — La ce?

  — Motivul pentru care piatra de intrare e încă deschisă nu o fi tocmai ca să-l ademenească pe el?

  — E posibil, zise Ton indiferent. Aoleu, am uitat să-ţi spun ceva! Nu se mişcă decât noaptea. Acţionează la cea mai adâncă oră din noapte. Aşa că ai face bine să dormi zdravăn la prânz, ca să nu aţipeşti şi să-l ratezi.

  Motanul a sărit de pe balustradă pe acoperişul vecin şi s-a îndepărtat, cu coada dreaptă băţ. La cât de mare era, se mişca foarte sprinten. Tânărul l-a petrecut cu privirea de la balcon. Pisica nu s-a uitat deloc în urmă.

  — Măi, să fie! Zise Hoshino. Am dat-o naibii!

  După ce a dispărut motanul, Hoshino s-a dus în bucătărie şi a căutat posibile arme. A găsit un cuţit ascuţit pentru tăiat peşte şi încă unul greu, ca o toporişca. În bucătărie nu erau decât instrumente pentru gătit, dar varietatea de cuţite era foarte mare. A mai găsit şi un ciocan măricel, nişte sfoară de nailon şi o daltă de spart gheaţă.

  „Un pistol automat mi-ar fi prins bine”, îşi zise Hoshino scotocind prin bucătărie. Învăţase să-l folosească în armată şi la exerciţiile de tragere avea mereu rezultate bune. Însă, evident, nu era niciunul prin bucătărie. În plus, un pistol automat ar fi făcut o hărmălaie de toată frumuseţea într-o zonă atât de liniştită.

  A înşirat pe masă cele două cuţite, dalta de gheaţă, ciocanul şi sfoara. A mai pus lângă ele şi o lanternă. S-a aşezat apoi lângă piatră şi a început să o mângâie.

  — Măi, să fie! Îi zise el. Auzi, să ataci cu ciocanul şi cuţitul o chestie care naiba ştie