următoare, alerga peste promenadă și în strada Zulmal. Era, desigur, atelierul unui brutar. Potopul de apă năvălise înăuntru prin ușa spartă, creând haos în interior. Rafturile și tejghelele fuseseră răsturnate când curentul puternic se îndreptase către partea din spate. Acesta lovise cuptoarele din bucătării, eliberând nori de abur periculoși, în timp ce stingea focurile. Unul dintre dulapurile grele din față se răsturnase peste un adolescent, țintuindu-l la pământ. Așa îl găsise Boyd, scâncind în agonie, scuipând apă, cu sângele îmbibându-i în hainele acolo unde oasele rupte ale șoldului îi străpunseseră pielea. Un fiu de brutar sau un scandalagiu, lui Boyd nu-i păsa: băiatul fusese rănit și avea nevoie de ajutor. Și Boyd l-a ajutat. Folosindu-și a treia mână și o bucată de lemn, s-a ghemuit lângă dulap, ridicându-l.

Când Edeard a năvălit înăuntru, Mirayse era încă în picioare lângă cadavrul lui Boyd, cu pistolul în mână. Hainele îi erau pline de sânge. Pusese țeava pistolului la câțiva centimetri de spatele capului lui Boyd pentru a trage. Fața acestuia explodase, împrăștiind sânge peste dulap și peste bietul băiat de dedesubt, care acum plângea isteric. Mirayse chicoti la polițiștii care se adunau în prăvălie.

– V-am prins, a spus cu o voce ciudată, cântată. V-am prins. Mi-ați ucis viața. Acum suntem chit.

Dinlay se repezi înainte, cu fața schimonosită de furie, întinzând a treia mână pentru a-i strânge inima femeii demente. Scutul lui Edeard o protejă.

– Nu! Va fi judecată. Își smulse cu a treia mână pistolul. Luați-o, i-a spus el lui Urarl. A ridicat apoi fără efort dulapul de pe băiat. Și chemați un doctor aici.

Urarl și doi polițiști au scos-o pe Mirayse din prăvălie. După ce au plecat, Argian s-a strecurat înăuntru. Macsen se lăsă în genunchi lângă cadavrul lui Boyd. Întinse mâna ezitând, ca și cum prietenul său se prefăcea doar. Sângele amestecat cu apă i se îmbiba în pantalonii uniformei. Kanseen îl ținea pe Dinlay care plângea în hohote, lacrimile curgând din ochii ei în tăcere.

– De ce? a șoptit ea.

Argian ridică pistolul.

– Acesta este modelul nostru preferat. Îi cunoșteau starea de spirit. A fost simplu să-i dea arma și să-i șoptească unde se afla unul din membrii echipei Mergătorului-Pe-Apă.

Macsen se întoarse mârâind la Argian.

– Stai, a spus Edeard.

I se părea ciudat că se simțea atât de calm. Șocul părea să-i fi încetinit gândurile, ducându-l undeva departe. Era ca și cum evenimentele din interiorul prăvăliei brutarului aveau loc pe o scenă îndepărtată.

– Ce? gemu Macsen. A murit!

Edeard stătea nemișcat, cercetând cu televederea. Prietenii lui păleau, la fel ca și zidurile brutăriei. Picăturile din pereții uzi și din mobilier loveau podeaua udă cu un sunet ca de clopot. Încetinind. Cenușiul eclipsa lumea prin care umbla.

În mijlocul acestui univers tăcut și sumbru, o singură siluetă sclipea. Edeard zâmbi.

– Ai rămas.

– Nu mi-am luat rămas-bun, îi zise sufletul lui Boyd. Aș vrea să spun la revedere. Dar e dificil, Edeard. Ei nu mă pot auzi.

– Ia tot ce ai nevoie, i-a răspuns el, și îi întinse brațele.

Fantoma lui Boyd îl atinse. Era ca și cum un vârf de gheață i se înfigea în inimă. Gura lui Edeard se deschise într-un O șocat, propria lui viață scurgându-se prin punctul de contact. Universul real se grăbi să-l înghită înapoi.

Lui Kanseen i se tăie respirația când forma spectrală a lui Boyd se materializă deasupra propriului cadavru. Edeard gâfâia, chinuindu-se să tragă o gură de aer. Răceala se răspândea prin el. Amorțea.

– Boyd? a întrebat Dinlay.

– Prietenii mei.

Boyd privi în jur la ei cu mărinimie.

– Nu pleca, l-a rugat Kanseen.

– Trebuie să plec. Aud nebuloasele cum mă cheamă. Este foarte frumos. Am așteptat doar ca Edeard să mă observe.

– Și noi avem nevoie de tine.

– Dinlay, vorbește cu Saria pentru mine. Fii bun cu ea, trebuie să fie consolată.

– Promit.

– Kanseen, Macsen, nu vă ascundeți, nu așa. Viața este prea prețioasă ca să pierdeți fie și un singur moment de fericire.

– Eu… Kanseen îi aruncă lui Macsen o privire disperată. Da. Da, ai dreptate.

Boyd îl privi pe Argian.

– Tu, neîncrezătorule. Ai încredere în Edeard, el este mai puternic decât noi toți. Eu pot vedea asta. Pot vedea modul în care interacționează el cu acest univers. Curge după voia lui.

Edeard făcu o grimasă, îndoindu-și genunchii. Răceala devenea de nesuportat.

– Îmi pare rău, Edeard, a spus Boyd. Te-am obosit. Eu sunt un tipar pe care nu-l poți susține.

– Tipar? icni Edeard uimit.

– Da, sigur. Asta este universul nostru, o amintire frumoasă. Există atât de multe tipare pliate în interiorul structurii lui, încât se întind la infinit.

Dădu drumul mâinii lui Edeard și imediat începu să se diminueze. În același moment, le dărui un zâmbet cunoscător.

– Nu mi-am dat seama că orașul este atât de viu, Mergătorule-Pe-Apă. Dar tu știi, nu-i așa? Poți să-i simți visele. Fă-l să te ajute, azi mai mult decât oricând. Nu mai fi atât de timid. E nevoie de mai mult decât de apă ca să rezolvi situația asta. Ai curaj și fii îndrăzneț.

Edeard nu se putea opri din tremurat.

– Voi fi, a promis el.

– Trebuie să crezi că sunt atât de slab pentru că plec, a spus Boyd în timp ce spectrul lui se ridica spre cer, subțiindu-se.

Percepția lui Edeard îl urmă.

– Nu, a spus el.

Apoi a auzit:

– Trebuie să rămânem, el este tot ce avem.

– Ce? a întrebat el.

O senzație de zâmbet apăru din esența lui Boyd.

– Am înțeles. Și a plecat, ridicându-se spre nebuloase.

Kanseen plângea în hohote când au revenit pe strada Zulmal.

– Îmi pare rău, a murmurat ea, ștergându-și ochii cu dosul mâinii. O să-mi revin.

– Chiar vezi sufletele, a spus Argian uluit.

– Da, a răspuns Edeard.

Era incredibil de