spintecat o legumă moale. Sub învelişul alb şi lunecos, nu erau nici oase, nici carne. Nici organe, nici creier. Cum scotea lama, despicătura se umplea la loc cu mucus. Nu curgea nici sânge din el sau vreun alt lichid. Asta nu simte nimic, şi-a zis Hoshino.

  Continua să se prelingă din gura lui Nakata, complet insensibil la atacurile lui.

  Hoshino a aruncat cuţitul, s-a repezit în sufragerie şi l-a luat pe cel în formă de toporişca. L-a prăvălit cu toată puterea peste lighioană şi dintr-o lovitură i-a despicat capul.

  După cum se aştepta, nu avea nimic pe dinăuntru, doar aceeaşi substanţă vâscoasă de la exterior. După mai multe lovituri, a reuşit să reteze o bucată, care s-a zvârcolit o vreme pe podea, apoi n-a mai mişcat. Cu toate acestea nu a reuşit să oprească înaintarea restului. Despicătura s-a umplut de fluidul vâscos, s-a umflat şi a revenit la forma iniţială. A continuat să se prelingă afară de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.

  Lighioana albă a ieşit cu totul din gura lui Nakata, arătându-se în întregime. Avea corpul lung cam de un metru, care se termina cu o coadă. Hoshino putea acum să deosebească cele două extremităţi. Avea coada groasă, ca de salamandră, şi la vârf se subţia brusc. Nu avea picioare.

  Nici ochi, nici gură, nici nas, dar părea o creatură înzestrată cu voinţă proprie. Nu, ăsta nu are voinţă, şi-a spus Hoshino.

  Şi nici logică, şi-a dat el seama. Doar cât se mişcă are el exact forma asta. A simţit un fior rece pe şira spinării.

  Trebuie neapărat să-l opresc.

  De data aceasta a încercat ciocanul, dar fără nici un rezultat. Ciocanul lăsa nişte adâncituri care se umpleau numaidecât cu fluid vâscos şi piele moale, revenind la forma iniţială. Hoshino a luat o măsuţă şi a încercat să-l strivească cu picioarele ei, dar oricât de tare ar fi lovit, nu reuşea să-l oprească. Zvârcolindu-se ca un şarpe nepriceput, continua să avanseze încet către piatra de intrare din camera alăturată.

  N-am mai văzut în viaţa mea lighioană ca asta! Îşi zise Hoshino. Nici o armă nu pare să-l oprească. Nu are nici inimă, să i-o pot sfârteca, nici gât, să-l pot sugruma. Ce naiba să fac? Orice ar fi, nu are voie să se strecoare în „intrare”, pentru că e clar că e ceva malefic. Ton a zis că o să-l recunosc dintr-o privire şi exact aşa a fost. Nu pot să-l las să trăiască.

  Hoshino s-a întors în sufragerie şi a căutat o armă, dar nu a găsit însă nimic. Şi-a întors apoi privirea către piatră.

  Piatra de intrare! S-ar putea să-l pot strivi cu ea, îşi spuse el. În întunericul subţire, piatra părea puţin mai roşiatică.

  Tânărul s-a aplecat şi a încercat să o ridice. Era cumplit de grea şi nu a reuşit să o clintească din loc.

  — Aha, deci te-ai transformat în piatra de intrare, zise el. Dacă te închid înainte să apuce el să ajungă aici, n-o să mai aibă cum să treacă.

  Hoshino a tras de ea cu toate puterile, dar nu a izbutit să o mişte.

  — Nu te mişti, îi zise el, gâfâind puternic. Văd că te-ai făcut şi mai grea ca înainte. Eşti grea de simt că-mi pică boaşele!

  În spatele lui, foşnetul continua. Creatura albă se apropia netulburată. Nu mai rămânea mult timp.

  — Încă o dată! A zis Hoshino şi a apucat piatra. A tras adânc aer în piept, şi-a umplut plămânii şi şi-a ţinut respiraţia. Concentrat la maxim, şi-a fixat mâinile pe o parte.

  Era singura şansă să o ridice. Acum e acum, Hoshino! Şi-a spus el cu voce tare. Acum se hotărăşte totul. Dă tot ce ai din tine! A tras de piatră cu toată forţa pe care o avea în el şi, cu un urlet, a reuşit să o ridice puţin. A tras şi mai tare şi a dezlipit-o de la podea.

  Mintea i s-a golit şi a simţit că îi plesnesc muşchii. Se aştepta să-şi vadă testiculele rostogolindu-se pe podea, dar nu a lăsat piatra din mâini. S-a gândit la Nakata, care probabil îşi dăduse viaţa ca să deschidă şi să închidă acea piatră. Trebuia să ducă totul la bun sfârşit în locul lui.

  Primise de la el acea putere, aşa îi spusese motanul. Corpul îi tânjea după sânge proaspăt. Plămânii căutau aer proaspăt care să hrănească acel sânge. Dar nu putea să respire. Şi-a dat seama că era la un pas de moarte. Hăul se căsca în faţa ochilor săi. Hoshino şi-a adunat din nou toate puterile şi a tras piatra către el. Aceasta s-a ridicat, apoi s-a prăvălit pe partea cealaltă cu un zgomot puternic. Podeaua s-a cutremurat sub impact, iar geamurile de la uşă au zornăit.

  Greutatea fusese cumplită. Aşezat pe podea, Hoshino a tras aer în piept.

  — Bravo, Hoshino! Îşi zise el după un timp.

  Odată închisă intrarea, i-a fost mult mai uşor decât credea să termine cu lighioana albă. Nu mai avea unde să se ducă şi îşi dădea seama şi ea. Şi-a oprit înaintarea şi se ţâra prin cameră, în căutarea unui ascunziş. Poate că încerca să se întoarcă în gura lui Nakata. Dar nu mai avea putere să scape. Hoshino a fugit după ea şi a ciopârţit-o cu toporişca în bucăţi mici, pe care le-a tocat şi mai mărunt.

  Bucăţelele s-au zvârcolit o vreme pe podea, dar treptat şi-au pierdut puterea şi au rămas nemişcate. S-au încovrigat şi au înţepenit, moarte. Covorul lucea, plin de fluidul vâscos.

  Hoshino le-a adunat pe făraş, le-a băgat într-un sac de gunoi, l-a legat la gât cu sfoară, apoi l-a mai pus într-un sac.

  L-a strâns şi pe acesta cu sfoară la gât, apoi l-a băgat într-o plasă groasă de pânză, găsită în dulap.

  Odată ce a terminat, Hoshino s-a lăsat pe vine fără vlagă şi a tras aer în piept. Mâinile îi