– Crezi că v-aţi fi împăcat? se îndoi Moromete.

– Dacă i-aşi fi dat pe Dan şi pe tat-său pe mână ar fi fost suficient şi cu asta s-ar fi terminat totul.

– Te contrazici, îl întrerupse Moromete.

Isosică se gândi.

– Stai să vezi, se corectă el. Sigur că problema rămânea în picioare, dar aşa stând lucrurile, am fi căutat noi un alt Vasile când ne-am fi dat seama ce vrea raionul şi Plotoagă nu mai e bun şi nu ne-am fi pomenit noi vrând-nevrând cu unul care e pus pe fapte mari. Am fi ştiut cum să-l anihilăm pe Vasile al Moaşii şi cum să împingem în faţă un alt Vasile, care nu i-ar mai fi acoperit pe cei bogaţi, dar nu s-ar fi apucat să dea în oameni ca dumneata.

„În timp ce tu nu dai, ... pe mă-ta şi pe tac-tău ăla care o luă aşa şchioapă, şi te făcu pe tine, să ajungi în fruntea satului”, îl înjură Moromete în gând.

– Şi cum l-aţi fi anihilat pe Vasile al Moaşii? zise apoi.

– Lăsându-l, de pildă, să facă el aici la noi o gospodărie colectivă: l-am fi susţinut să fie el preşedinte. Nu ne-ar fi durut. Aşa, acuma, o să facă în aşa fel încât o să mă oblige şi pe mine să intru. O să intru cu un pogon. N-am încotro.

– Şi crezi tu, Isosică, că e cel mai mare rău care te aşteaptă pe tine de-aici înainte? zise Moromete înveselit parcă de faptul că acela îşi vedea cu atâta blândeţe viitorul.

– Ce-aşi putea să fac? zise Isosică.

– Nu te gândeşti?

– Nu.

– Mai e lume în sat, zise Moromete.

– Nu înţeleg.

– Mai e lume în sat care să aleagă alt om mai cu scaun la cap decât pe Vasile ăsta. Singur ai spus că ai fi făcut tu rost de alt Vasile dacă nu venea Vasile ăsta! Fă acuma!

– Acuma e prea târziu, zise Isosică.

– Pentru că te gândeşti la unul mai slab ca el! exclamă Moromete. Gândeşte-te la unul mai tare.

Isosică tăcu o vreme îndelungată. Înţelesese. Nu degeaba se spuneau despre acest om atâtea poveşti. Avea mintea pătrunzătoare. Ştia totul. Îl pierduse pe Niculae, vroia să se apere.

– Vrei să spui, zise Isosică întru târziu, că dacă nu-mi găsesc un alt om pe care să-l sprijin şi să-l sprijine şi lumea şi să-l pun să se opună lui Vasile, şi să fie mai tare ca el, o să am şi eu soarta lui Plotoagă?

– Da’cum!? exclamă Moromete.

– Vreai să-ţi spun drept? exclamă şi Isosică cu un glas atins parcă de o boare de tristeţe. Aşa e, aşa trebuie făcut şi faptul că Vasile n-are de gând să ţină seama de oameni ca dumneata şi recurge la ameninţările care ţi s-au transmis şi pot să spun că vor fi puse în practică, dacă vă mai adunaţi, mă îndreptăţeşte să nu părăsesc terenul. Fiindcă aşa aveam de gând: cât o fi! îmi ziceam, şi pe urmă mă întorc la treburile mele, ca orice om, dar două dificultăţi se ridică la orizont: una, Vasile e foarte deştept, va face acum în comună o gospodărie colectivă, a şi pus pe picioare un comitet de iniţiativă şi cu meritul ăsta o să fie imposibil să-l clinteşti de pe poziţia lui. Al doilea: care să fie omul capabil să-l înfrunte?

– Pe cine are de partea lui? întrebă Moromete cu un glas de parcă ar fi spus: n-are pe nimeni!

– O să-şi adune destui. Se găsesc! Găseşti orice! îşi aminti Isosică de acest adevăr rostit odată de Aristide.

– Domnule, lumea asta la care el le ia bucatele din pod, e cu el? îl întrebă Moromete parcă stupefiat de faptul că Isosică tot nu înţelegea.

Se lăsă iar o tăcere.

– Vrei să spui că există cineva în sat care să facă acelaşi lucru şi totuşi lumea să fie cu el?! zise în sfârşit Isosică uluit parcă şi el că ăsta ar putea să fie gândul lui Moromete.

– Da’ ce credeai că vreau să spun?! râse parcă Moromete.

– Adică? Fii mai clar. Te gândeşti la un om anume?

– Se înţelege de la sine.

– Ei, cine e?

– O să ţi-l spun eu. Nu sunt sigur... Adică nu că nu sunt sigur. Nu ştiu. N-am mai stat de mult de vorbă cu el. După ce stau cu el de vorbă o să-ţi spun şi cine e...

– Mă faci curios, pe cuvântul meu! zise Isosică. Spune-mi-l şi mie! Asta ar fi chiar prea de tot să existe un astfel de om şi eu să nu mă fi gândit la el.

Moromete, drept răspuns, se ridică. Celălalt ieşi pe după biroul său şi îl însoţi până ce ieşiră din curtea morii, care era de obicei plină de căruţe, de vite şi de oameni. Se auzea de departe zgomotul valţurilor, iar de alături cel al motorului, care cânta ca un cuc prin coşul său înalt asemănător unui fluierici uriaş de copii, făcut din salcie. Parcă ar fi vrut să spună că iată ce vesel şi plăcut e la moară.

– E membru de partid omul la care te gândeşti dumneata? zise Isosică.

Se opriră în poartă, ca doi ţărani paşnici, tăifăsuind de-ale lor cu ţigările în gură. Moromete dădu din cap într-o parte ca şi când i-ar fi părut rău:

– Nu mai ştiu dacă e, zise el, de-aia spusei să vorbesc întâi cu el... Da’ nu-ţi terminaşi vorba cu Vasile. Ce metode zici că vrea să folosească? Nu există decât o singură metodă, răspunse tot el: ordin general de intrarea tuturor în gospodărie şi cu asta socoteala ciobanului e achitată!

– Asta ar fi prea simplu, zise Isosică.

– De ce prea simplu?! exclamă Moromete uitându-se nedumerit drept în ochii lui Isosică. Dacă eu n-am nici-o pretenţie, declară el, ce te mai opreşte? Ce rost are să mă pui pe mine să-l muncesc eu, pământul, să vii pe urmă să-mi iai din el cât vrei tu şi pe urmă să mai mă pui să plătesc şi impozite şi cote de carne, de lână şi de lapte, chit că eu nu mai am nici vaci nici oi!