Întrucât mă priveşte, eu sunt pentru! În tot cazul nu sunt contra, se corectă el. Dacă tineretu ăsta nu mai vrea să muncească pământul, cum o să mai vreau eu, care sunt om în etate şi copiii mei toţi s-au dus care încotro! Mi-a mai rămas o fată. O să se mărite şi ea cu un băiat care are leafă şi ce să mai fac eu cu atâtea pogoane de pământ?... Spune şi tu, Isosică!

Isosică însă nu-i răspunse nimic, se vedea că nici nu se gândeşte, aşa cum nu ne gândim când înţelegem clar că în spusele cuiva se exprimă ceva exact pe dos decât ceea ce se afirmă.

– E pământul meu, nu? întrebă Moromete. Şi continuă presupunând că nu poate fi contrazis: Plăteşte-mi-l, dă-mi bani pe cât costă, fiindcă şi eu l-am plătit cu munca mea şi pe urmă n-ai decât să-l iai şi să treci peste el cu tractoarele. Şi cine nu vrea să-l vândă, să-l muncească în colectiv. Simplu ca bună-ziua.

Era adevărat, atunci ce mai vroia Moromete? Isosică se uită la el cu un surâs care îi deschidea în mod ciudat chipul, în general senin, dar care surâdea rar şi trăsăturile nu-i erau învăţate; parcă era alt om, mai tânăr şi mai atrăgător decât se putea ghici.

– E clar, zise Isosică fără cea mai mică umbră de ironie. Aşa o să se facă!

Moromete clătină din cap în faţa evidenţei, aruncă ceea ce îi mai rămăsese din ţigare, scuipă subţire drept peste ea şi exclamă cu reproş:

– Ei f... l-aşi!

Şi deodată nu mai vru să afle ce metode i-ar fi putut dezvălui Isosică, referindu-se la intenţiile acelui Vasile. Plecă. Numai primii paşi lăsară această impresie, fiindcă îndată îşi lăsă fruntea în pământ şi mersul i se încetini. Era mersul lui când se gândea şi când nu mai vedea nimic în jur.

 

III

De-aceea nici nu auzi cum o femeie care tocmai ieşea din curtea morii cu o căruţă îl strigă din urmă şi apoi se ţinu aproape de el cu caii la pas... Îl strigase numai de două ori şi nu prea tare, apoi tăcuse. Stătea dreaptă pe cutia căruţei şi aştepta ca el să audă cu întârziere că numele lui fusese rostit de cineva şi nu într-un mod obişnuit, ci aşa cum fac cei care au dreptul, după ce au ţinut la tine o viaţă, să te cheme fără teamă de nimeni...

Era sora mai mică a primei lui soţii, una Fica, femeie încă tânără, despre care numai Ilinca ştia de mulţi ani că, deşi măritată şi mamă a doi copii, gândul ei fusese totdeauna la Moromete, mărturisit doar fetei lui prin întrebări care nu se schimbau (ce mai face, Ilinco, tac-tău?), când fata se ducea pe la Rîca parcă anume, dintr-o curiozitate precoce, acoperită de inocenţa vârstei, ca să afle dacă mătuşa ei continuă să ţină la tatăl ei, în ciuda trecerii anilor... Ţinea, şi mai ales în ultima vreme, după ce îi murise bărbatul. Nu avea încă cincizeci de ani şi văzută de departe putea fi luată drept fată, subţire cum era şi cu pasul viu şi uşor...

– Ce e cu tine pe-aici cu căruţa? zise Moromete ridicând pe neaşteptate fruntea.

Glasul ei îi sunase în urechi cu întârziere. Se abătu din drum, coborî şanţul şi se apropie de căruţă; puse piciorul pe vătraiul loitrei şi se urcă sus lângă muiere.

– Asta e o treabă pentru tine!? zise el.

– De ce, Ilie?

Moromete începu să clatine din cap; nu se făcea! Sunt lucruri care au rostul lor şi ce rost e ăsta să...

– Credeam că ai murit şi tu, nu numai bărbatu-tău! zise el ferindu-se. Mă, ziceam, aia o fi murit şi ea pe-acolo prin Rîca ei, de n-a mai dat nici un semn că mai e pe lumea asta!

– Aha! făcu muierea. Şi m-ai îngropat şi pe mine alături de el şi ţi-ai văzut de treabă. Parcă mai cunoşti tu pe cineva de când ţi-au fugit feciorii? Las’ că nici când eram pe-aici nu prea te gândeai tu la mine, dar o dată, de Crăciun şi de Paşti, tot ne mai vedeam noi.

În acest timp Moromete nu-i aruncase muierii nici o privire. Dar se uita ea la el.

– N-ai îmbătrânit neam, spuse ea mai departe, ai ceafă dreaptă. Ştiu că ai trecut de şaizeci, dar nu ştiu cu cât.

– Nu cu mult, răspunse Moromete cu încântare, parcă minunându-se că, iată, trăieşti mult, veri după veri şi ierni după ierni, şi când te uiţi în urmă vezi că n-ai decât şaizeci şi ceva de ani. Orice-ai zice, nimeni nu te împiedică să te gândeşti că mai poţi trăi optzeci.

– Am auzit că tu şi Catrina vă aveţi ca la douăzeci de ani, ea a vrut să se lase, tu ai alergat cu parul în mână după ea pe după casă... Căci te-ai prefăcut bolnav, aşa e?

– Aşa e! întări Moromete subţirel.

– Ei, ce-ţi pasă! Fi-tu Niculae e bine, Ilinca am auzit că o să se mărite şi ea! Numai Paraschiv, săracul, e bolnav. De ce nu-i dai şi lui nişte bani, să-şi ia doctorii?

– I-am dat, Fico, crezi că am aşteptat să vii tu la moară în Siliştea şi să ne întâlnim noi ca să-mi dai tu ideea? Da’ mi-a spus muierea aia a lui că nu se îngrijeşte. După ce i-am dus eu banii, că am strâns şi eu de la ce mi-a dat Niculae, primul drum pe care l-a făcut după ce-am plecat eu a fost la cârciumă! „Nu se mai stăpâneşte, tată, mi-a spus creştina aia cu care trăieşte, n-am ce să-i fac, bea şi fumează şi hârjâie pe urmă din gât de mă şi sperie.” Da’ el zice: „Lasă, fă, că nu mor eu, v-arăt eu vouă la toţi ‘vă muma în...” Care or fi ăia toţi şi ce vrea el să le arate, numai el ştie! Care-or fi?

Muierea însă nu-l urmărise chiar cu toată atenţia, şi s-ar fi zis că nu prea îi păsa ei de soarta lui Paraschiv.

– Arăţi bine, dar nu eşti vesel! zise ea. De ce? Crezi că mai ai tinereţea