– Crezi că nu mai pot eu de inimă rea, Fico? Zic şi eu că mă întrebaşi, răspunse Moromete într-adevăr senin.

– Ăsta e norocul tău, zise muierea. Ai minte de om tânăr, altfel ai fi murit de mult, după câte te ştiu eu.

– De ce zici tu asta?!

– Aşa!

Avea în ea ceva ocrotitor această femeie. După dinţii întregi care i se vedeau când vorbea, nu părea să fi trecut de mult de patruzeci şi cinci de ani, iar de departe arăta şi mai puţin, fiindcă statura ei semăna cu a unei fete. Era îmbrăcată toată în negru, aşa cum au obiceiul unele muieri când ies din satul lor şi se duc în alt sat, când pun pe ele ce au mai bun, chiar dacă au de făcut o treabă.

– Aşa ai fost tu bun şi nu ţi-ai ridicat, de când te ştiu eu, ochii la o muiere. Ai avut două, pe soră-mea, săraca, pe care ai omorât-o, şi pe Catrina, care o să te omoare ea pe tine, cu zile, dacă n-o goneşti de-acasă, sau dacă nu fugi tu. Ia să te fi uitat, şi ai fi văzut că n-ar fi îndrăznit să te lase singur şi bolnav în pat şi să-i scapere ochii ăia veninoşi de bucurie că ai să mori. E nebună, să ştii de la mine, să-ţi aduci aminte!

– Eu zic că n-o să mă lase Dumnezeu să mă canunesc când n-oi mai putea, zise Moromete.

– De ce să nu te lase? Parcă Dumnezeu are milă de ăl bun şi îl pedepseşte pe ăl rău? zise muierea.

– Da’ cum crezi tu că e?!

– Uneori e şi după păcate, dar alteori nu e! zise muierea. Al meu, după câte bătăi mi-a tras, ar fi trebuit să se canunească şi el niţel când l-a luat Dumnezeu. Nu s-a canunit neam, a murit întâmpinat.

– Era acasă? o întrebă Moromete.

– În pat, zise muierea. Venisem de la cimitir şi pusesem cuşniţa cu colaci de grindă. Mi-e foame, zice, şi îl văd că se ridică şi întinde mâna sus să ia cuşniţa. A! a făcut, şi gata!

Urmă o tăcere. Căruţa ieşise de mult din sat şi caii, simţind parcă roşul asfinţitului în spate, începuseră să bată grăbiţi drumul cu copitele. Moromete avea aerul că merge şi el acasă, cu toate că satul lui era în urmă, nu înainte. Stătea mereu cu fruntea puţin aplecată şi nici acum nu întorcea privirea să se uite măcar o dată la muiere, deşi din spusele lor se înţelegea că n-o mai văzuse de multă vreme.

– Că s-ar putea ca muierea asta a mea să-mi facă şi să-mi dreagă, admit, murmură întru târziu, ca pentru sine. Dar că pe soră-ta Rada aş fi omorât-o eu, pe asta de unde ai mai scos-o?

– Ai omorât-o după ce l-a făcut pe Achim, zise femeia. Mi-a povestit pe patul morţii.

– Ti-a povestit?

– Da, mi-a povestit.

– Hm!

– Mi-a povestit şi altele, nu numai asta!

– Ei, ce vorbeşti?!

– Săraca, n-am să uit până oi muri cum s-a întors ea acasă şi a venit la mine să-mi povestească cum ai dat tu peste ea în plină zi pe mirişte, la capătul locului tău din Pământuri. Uite, pe-acolo! zise muierea arătând cu biciul spre stânga, în depărtare. Era un stejar pe-acolo, a îmbătrânit şi s-a uscat. Ştii cum te-a poreclit ea atunci, nu ţi-am spus nici până acum?

Moromete nu răspunse şi câtva timp muierea nu turbură nici ea tăcerea câmpiei pe care păcănitul roţilor şi loviturile copitelor o făcea parcă să sporească şi mai mult. Moromete înălţă în sfârşit un umăr. Hm! În acest ceas al vieţii sale trebuia să afle despre sine lucruri pe care nu avusese timp să le afle atâta amar de vreme! Şaizeci şi ceva de ani nu sunt o glumă, ei, uite că tinereţea sa tot mai era aproape în mintea cuiva ca şi când ar fi fost ieri.

– Lumea care m-ar auzi şi te cunoaşte nu m-ar crede, spuse femeia mirându-se parcă pentru întâia oară de ciudăţenia faptului. Te-a poreclit Mutul. Nu vorbeai neam! Pe urmă, când v-aţi luat şi te-am cunoscut şi eu, am văzut că aşa erea. Te uitai la mine, te uitai la ea, te uitai la tata, la orice te uitai nu ziceai nimic. N-aveai darul vorbirii! Da’ ce mustaţă frumoasă aveai şi ce subţirel arătai! Nici acuma nu eşti gras, dar ţi s-au adâncit ochii. Era nebună săraca după tine, din prima zi am văzut-o că-şi pierde minţile. Fiindcă trebuie să ştii şi tu că după ce ai venit pe la noi şi te-a văzut mama, când am rămas numai noi, i-a spus Rădiţii: „Fugi, fă, de-aici, cum o să te ia ăsta pe tine? Ăsta e un om serios, ce i-o fi venit să se uite la o urâtă şi la o melă ca tine? Că de stricat nici măcar o vorbă văz că nu strică pe tine!” Rădiţa a început să rază: „Ei, o să vedeţi că mă ia, aşa urâtă cum credeţi voi că sunt! Şi dacă e mut şi nu vorbeşte, ştiu eu de ce e!” Eu am îngheţat, se smintise Rădiţa, ştiam ce înseamnă vorbele astea ale ei şi mi-erea frică să nu înţeleagă toată lumea ce-a vrut să spună. Dar mama s-a strâmbat doar aşa şi a dat din umeri: „Se poate! a zis. Găseşte şi-o găină chioară un bob!” Eşti vinovat! Nu trebuia să te uiţi la ea! Dacă nu te uitai, ar fi găsit şi ea acolo un creştin de la Dumnezeu şi poate ar fi trăit şi acum!

– De ce să nu mă fi uitat! zise Moromete cu o voce înăbuşită şi de astă dată întoarse capul şi privirea lui se încrucişa plină de nedumerire cu aceea sigură a muierii.

Şi-o retrase însă în clipele următoare.

– Nu înţeleg nici azi, zise muierea. Tocmai asta e că nu te-ai uitat la ea, iar ea ştia şi râdea. „Nu se uită la mine, îmi zicea, dar nu-şi ia ochii de pe