— Încă unul care-şi dă cu părerea, se plânse sarcastic primul medic. Are de gând să trăncănească aşa, în timp ce o să-l operăm?

  — Nu poţi să-l operezi până nu-l primesc, spuse un funcţionar.

  — Nu-l poţi primi până nu-i aflu datele, spuse un colonel gras şi înţepat, cu mustaţă şi cu o faţă trandafirie imensă, apropiată foarte mult de Yossarian, care emana o căldură pârjolitoare, ca fundul unei uriaşe tigăi. Unde te-ai născut?

  Colonelul cel gras şi înţepat îi amintea lui Yossarian de colonelul cel gras şi înţepat care îl interogase pe capelan şi îl găsise vinovat. Yossarian îl privi de jos printr-o peliculă sticloasă. Mirosul persistent de formol şi de alcool îndulcea aerul.

  — Pe un câmp de bătălie, răspunse el.

  — Nu, nu. În ce stat te-ai născut?

  — În statul pe pat.

  — Nu, nu, n-ai înţeles.

  — Lasă-mă pe mine, îl sfătui un bărbat cu faţa ca un topor, cu ochi aprigi adânciţi în orbite şi cu o gură subţire şi răutăcioasă. Vrei să faci pe deşteptul? îl întrebă el pe Yossarian.

  — Delirează, spuse unul dintre medici. De ce nu ne laşi să-l ducem înăuntru şi să-l tratăm?

  — Lasă-l aici dacă delirează. Poate spune ceva incriminator.

  — Dar încă sângerează abundent. Nu vedeţi? Poate chiar să moară.

  — Bravo lui!

  — I-ar sluji drept lecţie nemernicului trădător, spuse colonelul cel gras şi înţepat. Hai, John, să dăm cărţile pe faţă. Vrem să aflăm adevărul.

  — Toată lumea îmi spune Yo-Yo.

  — Vrem să colaborezi cu noi, Yo-Yo. Suntem prietenii tăi şi vrem să ai încredere în noi. Suntem aici ca să te ajutăm. N-o să-ţi facem nici un rău.

  — Să ne vârâm degetele în rana lui şi s-o scobim, propuse bărbatul cu faţa ca un topor.

  Yossarian îşi lăsă pleoapele să cadă peste ochi, sperând că ei vor crede că şi-a pierdut cunoştinţa.

  — A leşinat, îl auzi pe un medic spunând. Nu-l putem trata acum, până nu e prea târziu? Chiar s-ar putea să moară.

  — Bine, luaţi-l. Sper să moară, nemernicul.

  — Nu-l puteţi trata până nu-l primesc, spuse funcţionarul.

  Yossarian făcu pe mortul, cu ochii închişi, în timp ce funcţionarul îl primi căutând printre hârtii, apoi îl duseră încet cu targa pe rotile, într-o încăpere întunecoasă, neaerisită, cu reflectoare orbitoare deasupra, în care mirosul înţepător şi dulceag de formol şi de alcool era şi mai puternic. Duhoarea aceea plăcută, pătrunzătoare, te ameţea. Yossarian simţi apoi mirosul de eter şi auzi un clinchet de sticlă. Ascultă cu o veselie tainică, egoistă, respiraţia gâjâită a celor doi medici. Îl distra că îl credeau inconştient şi nu ştiau că îi asculta. Totul i se părea o prostie, până când unul dintre medici spuse:

  — Păi credeţi că trebuie să-i salvăm viaţa? Poate că ei se supără dacă i-o salvăm.

  — Hai să operăm, spuse celălalt medic. Să-l deschidem şi să pătrundem în miezul lucrurilor, odată pentru totdeauna. Se tot plânge de ficat. Ficatul lui pare foarte mic pe această radioscopie.

  — Ăla e pancreasul, tâmpitule. Ăsta e ficatul.

  — Ba nu. Aia e inima. Pariez pe cinci cenţi că ăsta e ficatul. O să mă conving când o să operez. Să mă spăl pe mâini înainte?

  — Fără operaţie, spuse Yossarian, deschizând ochii şi încercând să se ridice în şezut.

  — Încă unul care-şi dă cu părerea, bombăni indignat unul dintre medici. Nu-l putem face să închidă gura?

  — Am putea să-i facem o generală. Eterul e aici.

  — Fără generale, spuse Yossarian.

  — Încă unul care-şi dă cu părerea, spuse un medic.

  — Hai să-i facem o generală şi să-l adormim. Pe urmă putem să facem ce vrem cu el.

  I-au făcut lui Yossarian anestezie generală şi l-au adormit. Yossarian s-a trezit însetat, într-o rezervă, înecat în vapori de eter. Colonelul Korn era acolo, la căpătâiul patului, aşteptând calm pe un scaun, cu cămaşa şi pantalonii lui din stofă kaki decolorată pe el. Un zâmbet afabil, flegmatic, îi atârna pe faţa cafenie, cu obrajii nebărbieriţi de mult, şi îşi freca uşor scăfârlia cheală cu ambele palme. Se aplecă în faţă chicotind când Yossarian se trezi şi îl asigură pe cel mai prietenos ton posibil că târgul pe care-l încheiaseră era încă valabil, dacă Yossarian nu va muri. Yossarian vomă şi colonelul Cathcart ţâşni în picioare la primul acces de tuse şi se îndepărtă scârbit, aşa încât părea într-adevăr că fiecare nor era tivit cu argintiu, cugetă Yossarian, când se cufundă din nou într-o ameţeală sufocantă. O mână cu degete ascuţite îl trezi, scuturându-l cu brutalitate. Se întoarse, deschise ochii şi văzu un bărbat necunoscut, cu o faţă răutăcioasă, care îşi arcui buzele spre el cu o expresie dispreţuitoare şi se lăudă:

  — L-am prins pe amicul tău, băiete. L-am prins pe amicul tău.

  Pe Yossarian îl trecură răcorile, leşinul şi năduşelile.

  — Cine e amicul meu? întrebă el, când îl văzu pe capelan stând pe locul unde stătuse colonelul Korn.

  — Poate că eu sunt amicul tău, răspunse capelanul.

  Dar Yossarian nu-l auzi şi închise ochii. Cineva îi dădu să soarbă nişte apă şi apoi se îndepărtă tiptil. Adormi. Când se trezi, se simţi minunat până când întoarse capul să zâmbească spre capelan şi-l văzu în locul lui pe Aarfy. Yossarian gemu instinctiv şi îşi răsuci faţa în sus, groaznic de enervat când Aarfy chicoti şi îl întrebă cum se simte. Aarfy păru nedumerit când Yossarian se interesă de ce nu era în puşcărie. Yossarian închise ochii ca să-l facă să plece. Când îi deschise, Aarfy dispăruse şi apăruse capelanul. Yossarian izbucni în râs când zări rânjetul vesel al capelanului şi îl întrebă de ce naiba era atât de fericit.

  — Sunt fericit pentru tine, răspunse capelanul, cu o candoare şi o bucurie pline