Dar cel puţin ajunsese să viziteze planete noi. Aceleaşi. Mereu şi mereu aceleaşi.

Capsula lui regrav se desprinse dintre norii rari pentru a se arcui lin în jurul casei, aterizând pe gazonul de lângă păduricea de arbori de rancata înalţi de aproape douăzeci de metri, cu frunze-bici roşu-brun, care se unduiau în briza uşoară. Coborî şi luă o gură adâncă de aer cald, plin de aromele câmpiei. Dincolo de orizont, partea rurală neîmblânzită a Orakumului era acoperită de un covor de flori sălbatice ţepoase care înfloreau aproape tot timpul anului. Un alt motiv pentru a alege Orakumul fusese climatul său benign.

Jesaral ieşea de sub casă. Tânărul splendid nu avea un zâmbet de bun venit pe faţă, dar, cu siguranţă, părea uşurat să-l vadă pe Oscar. Purta doar o pereche de pantaloni albi lungi până la genunchi, arătând un corp bronzat care întotdeauna făcea ca sângele lui Oscar să circule un pic mai repede. Jesaral era cel mai tânăr dintre cei trei parteneri ai săi de viaţă, în vârstă de doar douăzeci de ani. Ceea ce, bănuia Oscar, îl califica, probabil, ca fiind cel mai rău punkist din galaxie. O mie şi ceva de ani diferenţa de vârstă – era încântător de obraznic.

Tânărul deschise larg braţele pentru a-l îmbrăţişa pe Oscar şi a-l săruta. Entuziasm pulverizat în neştire în gaia-câmp.

– Ce s-a întâmplat? întrebă Oscar.

– Ei, spuse Jesaral, îndreptând un deget acuzator spre casă.

Oscar refuză să ofteze. El şi ceilalţi partenerii ai săi, Dushiku şi Anja, formau un trio stabil de peste un deceniu. Aveau peste o sută de ani şi se înţelegeau unii cu ceilalţi. La vârsta lor, cunoşteau perfect micile acomodări necesare pentru a face o relaţie să meargă. Le lua tuturor mai mult decât era de aşteptat pentru a-l primi şi a se obişnui cu nou-venitul, care nu avea nimic din experienţa şi rafinamentul lor. Fapt care îl făcea atât de interesant şi în pat, şi în afara lui.

– Ce-au făcut?

– E o surpriză pentru tine. Şi ştiu cât urăşti surprizele.

– Nu întotdeauna, îl asigură Oscar. Depinde dacă e de bine sau de rău. Despre ce-i vorba?

– Oh, nu! Vreau să-ţi spun că te aşteaptă o surpriză. Nu vreau să te superi că este acolo, asta-i tot.

Oscar folosi un cluster macrocelular pentru a se conecta la reţeaua casei. Orice ar fi fost ceea ce îl aştepta în interior era abil blocat. Asta era Anja, care dezvolta rutine neuronale comerciale. Era una dintre cele mai bune de pe planetă.

– Ai cea mai ciudată logică pe care am cunoscut-o vreodată, spuse Oscar.

Jesaral zâmbi larg.

– Haide! Abia aştept.

Îl trase de braţ pe Oscar, revărsarea lui de entuziasm strălucind ca un răsărit de soare.

Se grăbiră spre baza pilonului şi urcară scara în largă spirală. Aceasta i-a adus într-un mic vestibul, cu arbuşti coloraţi de pe mai multe lumi, ale căror flori se înălţau spre cerul liber de deasupra. Zece uşi se deschideau din el. Jesaral îl conduse spre capăt, în salonul lor principal. În contrast cu exteriorul, salonul era îmbrăcat în lemn caran, un soi local maro-auriu. Fibrele plăcilor fuseseră amestecate cu măiestrie astfel încât părea că se aflau în interiorul unei scorburi gigantice. Mobila era de culoare stacojie cu aur, accentuând foarte bine senzaţia de somptuos.

Dushiku aşteapta în mijlocul camerei mari, ţinând în mână un pahar cu whisky de malţ, cu trei cuburi de gheaţă. Avea un zâmbet maliţios pe faţa-i largă.

– Bine-ai venit acasă!

– Mulţumesc! Oscar luă băutura obosit.

– Văd că puterea de a se abţine a lui Jesaral este la fel de mare ca totdeauna.

– Nu i-am spus, protestă Jesaral.

– Deci? întrebă Oscar.

Dushiku ridică o sprânceană şi se întoarse pe jumătate, indicând balconul de dincolo de peretele de sticlă de la capătul salonului. Anja era acolo, sprijinindu-se de balustradă în timp ce vorbea despre ceva legat de grădina de mai jos. Vocea ei amuzată se auzea prin uşa deschisă. Oscar ştia bine tonul, juca rolul gazdei perfecte, îşi marca teritoriul. Anja era uimitor de frumoasă, o frumuseţe care necesita o treime din salariul ei pentru a o menţine. Doua vizite pe an la o clinică erau considerate un minim esenţial, pentru că frumuseţea era fluidă, iar, moda era trădător de efemeră chiar şi pe Orakum. Se întorsese de trei săptămâni de la ultimul tratament, fălindu-se cu înălţimea redusă şi cu pielea întunecată. cu textură de satin. Faţa îi era numai curbe blânde învăluite de o coamă de păr castaniu, gros, unduindu-se mai jos de umeri. Ochii uriaşi, galbeni, se uitau inocent din umbră, proiectând o nevinovăţie de fetiţă completată de o perpetuă efervescenţă ingenuă în gaia-câmp. Hainele îi erau înşelător de simple, un top stacojiu şi o fustă ca un turbion albastru-închis scoţând în evidenţă feminitatea costisitoare a siluetei ei compacte.

Cu toate acestea, Anja nu o impresiona pe persoana cu care vorbea. Oscar o privi pe cealaltă femeie care se sprijinea de balustradă. Era cu cel puţin o jumătate de cap mai scundă decât Anja şi purta o rochie albă modernă, cu o strălucire uşoară la suprafaţă, şi o jachetă roşu-ruginiu cu mâneci scurte. Elegantă, fără supraîncărcarea cu feminitate a Anjei. Nu răspundea cu felul de atenţie pe care Anja era obişnuită să-l obţină de la oricine venea în contact cu ea. Îşi putea da seama. După zece ani, limbajul corporal al Anjei, tonul vocii ei erau ca o carte deschisă. Şi, cu cât nu reuşea să impresioneze, cu atât mai ţâfnoasă devenea. Îşi permise să lase un pic din amuzament să se scurgă în gaia-câmp.

Anja trebuie să-l fi simţit. Buzele ei pline se întăriră a mustrare pentru Oscar care se îndrepta spre balcon.

– Oscar, dragă, stăteam de vorbă cu o veche prietenă de-a ta.

Cealaltă persoană