primul său roman, Ion, viața românească a Ardealului. […] Nu trebuie să facem totuși greșeala de a crede că d-l Rebreanu ne-a oferit numai un roman social, în înțelesul strict al cuvântului. Dramatismul lucrării nu privește atingerea claselor sau a națiunilor. Trebuie să complectăm însă și cealaltă părere întâlnită în mai toate recenziile închinate acestui roman și care acordă întreaga însemnătate simplului conflict psihologic. Mai mult decât atât, romanul prețuiește printr-o anume intuire a rasei în care feluritele episoade se unifică și-și dobândesc înțelesul lor adânc. Apoi constatarea acelei «obiectivități» din care s-a făcut însușirea esențială a romanului poate fi dreaptă, dar e puțin sumară.

Cele două volume care îl constituiesc poartă subintitulările: Glasul pământului și Glasul iubirii, într-o intențiune oarecum romantică. «Obiectivitate» nu poate însemna de altfel nu știu ce înstrăinare de propriul tău subiect. Obiectivitatea nu privește decât discrețiunea artistică a mijloacelor de realizare. E util să descătușăm însă elanul generator al unei concepții: viziune sintetică.

D-l Rebreanu ia o adevărată atitudine față de problema Ardealului. Pentru noi toți câți am crescut în idolatria idealului național, Ardealul era un câmp de lupte, de mari fapte decisive, de sacrificii istorice. Noi nu ne putem închipui viața zilnică din Ardeal, viața relativ calmă, pasibilă, indiferentă. Istoria – frontispiciul ei măreț de date și evenimente – se ridică totuși pe temelia unei asemenea vieți. Adevărul e că viața ardelenilor suferea permanent de vexațiunile stăpânitorilor. Cu toate acestea, dacă am compara viața unui mic funcționar din vechiul regat cu viața colegului său de sub stăpânirea maghiară, am afla, probabil, aceeași sfidare pe care puternicii pururi o aruncă asupra destinelor umile. Istoria individualizase însă cauzele suferințelor ardelene – care în esență rămân aceleași pretutindeni – și, potențându-le și divinizându-le, crease acea serie discontinuă de date și evenimente în care noi nu știam să umplem golul vieții mediocre, pasibile, indiferente. Această concepțiune a trecut cu timpul în literatură sau a venit de acolo menținând, în tot cazul, un romantism naționalist, de care, la un moment dat, a fost nevoie.

Față de romantismul acestei viziuni, d-l L. Rebreanu pare un pozitivist. […]

Ion simțea o vocație obscură, înrădăcinată pentru pământ. Era sărac de casă. Și era lacom. Lăcomia pentru pământ nu e încă o revelație, după cum nici lăcomia pentru monedă, așa de generalizată printre noi, nu e revelație. Și avariția e un sentiment adânc, o pasiune tragică. E o vocațiune, o poetizare, o idolatrie. O asemenea chemare profundă simte și Ion pentru posesiunea pământului. Neapărat, personajul e idealizat; el servește un simbol. Cu toate acestea activitatea lui e condusă de autor cu o înțelegere artistică superioară. Nimic nu face acest țăran mai răsărit care să nu poată fi explicat prin șiretenie sau încăpățânare. Misticismul personajului e fixat în esența lui, în rațiunea ființării sale, la origine…

Altfel e o natură concentrată, stăruitoare, premeditativă. Dorește, prin urmare, pământ. Dorește însă pământurile lui Vasile Baciu care are o fată. De aici violul fetei, certurile și bătăile pentru înzestrare, căsătoria. Scopul e urmărit cu stăpânirea și preciziunea unui scelerat. [...]

Numai că, atunci când se hotărâse la planul lui, Ion trebuise să înăbușe pasiunea pentru femeia de astăzi a lui George Bulbuc, care, la rândul lui, pe vremea aceea, arăta pentru fata lui Baciu o preferință la care trebui să renunțe.

Pasiunea aceasta e o senzualitate, Ion are o viață animalică, puternică, plină de ecou. La muncă, autorul observă că: «oboseala îl întărâtă ca o patimă». Totul se amplifică în complexiunea aceasta bogată. E ceea ce se numește un «temperament». Mai întâi fiecare senzație desfundă toate izvoarele zăvorâte în carne; fiecare senzație e un prilej de senzualitate, de posesiune. E un epicureism barbar. Apoi, sprijinite în întreaga viață animalică, senzațiunile se înrădăcinează, devin repede obsesive. Sexualitatea unui asemenea temperamental e o putere tiranică, exasperantă, distructivă. Ion este surprins de George și omorât. […]

Nu e, desigur, un fapt divers povestea destinului care sfârșește astfel. Siguranța și unitatea gestului care își conduce viața prin pasiune la posesiunea pământului și la posesiunea femeii are o măreție reprezentativă; e poate sinteza celor două instincte cardinale care au asigura persistența rasei […]. În cazul acesta, Ion poate fi socotită drept adevărata poemă a Ardealului.”

Tudor VIANU, „Un poet al Ardealului – L. Rebreanu: Ion”, „Viața românească”, nr. 1, 1921; reprodus în Liviu Rebreanu, antologie, prefață și aparat critic de Paul Dugneanu, Editura Eminescu, București, 1987, pp. 100-106

„Talentul d-lui Rebreanu impune prin vigoare și varietate (d. Sadoveanu, de pildă, a refăcut, cu resurse infinite, aceeași melopee monocordă ce exaltează forțele naturii). Ion e drama unui om, proiectată pe vasta frescă socială a vieții ardelene; metodic, prin existența patetică a acestui suflet rudimentar se mișcă, se înnoadă stăruitor, făcându-și drum ca un șuvoi de apă pe dedesubtul unui bloc străveziu. Până la capătul suprem al evoluției lui lente, amănuntele vieții deschid larg câmpul vizual, personagiile foiesc cu iluzia realității, ridicându-se la proporții epopeice: romanul se apropie de sursa lui originară. Viața pură, condusă numai de legile ei interioare, își sapă aspectul în contururi de bloc; viziunea artistului e un fragment desprins din armonia întregului cosmic. Impasibil, suveran pe mijloacele sale de realizare, autorul se supune la obiect cu detașarea completă a unei conștiințe exterioare; creatorul e un arhitect, căruia nu i-a rămas pe frontispiciul operei decât iscălitura. Oamenii se nasc, speră, iubesc și mor cu regularitatea stupidă a unei fatalități supradeterminate; cititorul are un moment iluzia că el însuși e un ins confundat în complexul evenimentelor, mânat de aceeași lege implacabilă. Magia mitului artistic e de o sugestie unică în romanul d-lui Rebreanu și în literatura noastră. […]

Prin valoarea internă a operei, d. Rebreanu e astăzi cea mai autoritară fizionomie artistică