ieşit, uite cum am pocit copilul... Ei, iar v-aţi pus toţi pe plâns! Ce-i cu voi, proştilor! Hai, Kolea, hai, începe odată, mai repede, mai repede, oh, nesuferit e copilul ăsta!...

Cinq sous, cinq sous...

— Alt soldat! Hai, zi, ce-ţi trebuie?

Într-adevăr, prin mulţime îşi croia drum un sergent de stradă. În acelaşi timp însă, un domn în viţmundir14 şi manta, un funcţionar serios, cam la cincizeci de ani, cu o decoraţie la gât (acest lucru îi făcu mare plăcere Katerinei Ivanovna şi avu oarecare efect asupra sergentului), se apropie şi îi întinse în tăcere Katerinei Ivanovna o bancnotă verde, de trei ruble. Pe chipul lui se citea cea mai sinceră compasiune. Katerina Ivanovna luă banii şi se înclină politicos, chiar ceremonios, în faţa lui.

— Vă mulţumesc, stimate domn, începu ea vorbindu-i de sus, motivele care ne-au împins... Ţine banii, Polecika. Vezi, există încă oameni nobili şi generoşi, care sunt gata imediat să ajute o sărmană femeie de familie bună aflată în nenorocire. Vedeţi, stimate domn, sunt copii nobili, cu cele mai aristocratice legături, se poate spune... Iar ticălosul ăla de general stătea şi mânca ierunci... bătea din picior, că l-am deranjat... „Excelenţa Voastră, zic, apăraţi nişte orfani, l-aţi cunoscut bine, zic, pe Semion Zaharâci şi, pentru că fiica lui a fost calomniată de cel mai ticălos dintre ticăloşi în ziua morţii lui...“ Iar soldatul ăsta! Apăraţi-ne, îi strigă ea funcţionarului, ce tot vrea soldatul ăsta de la mine? Am mai fugit de unul din Meşcianskaia... Ei, care ţi-e treaba cu noi, prostănacule!

— Nu este permis pe stradă. Nu aveţi voie să faceţi scandal.

— Tu faci scandal! Ori că umblu aşa, ori că umblu cu o flaşnetă e totuna, ce treabă ai tu?

— Pentru flaşnetă trebuie să aveţi autorizaţie, iar dumneavoastră adunaţi lume prin felul cum vă prezentaţi. Unde locuiţi, vă rog?

— Cum, autorizaţie! urlă Katerina Ivanovna. Azi mi-am îngropat soţul, auzi la el, autorizaţie!

— Doamnă, doamnă, liniştiţi-vă, începu funcţionarul, haideţi să mergem, vă conduc eu... Aici e lume, nu se cuvine... sunteţi bolnavă...

— Stimate domn, stimate domn, dumneavoastră nu ştiţi nimic! strigă Katerina Ivanovna. Noi ne ducem pe Nevski! Sonia, Sonia! Oare unde e? Şi ea plânge! Dar ce-aveţi cu toţii!... Kolea, Lenia, încotro? strigă ea deodată speriată. Of, proşti copii! Kolea, Lenia, dar unde fug?

Iată ce se întâmplase: celor doi copii, speriaţi la culme de mulţimea strânsă şi de ieşirile mamei lor, atâta le-a mai trebuit, să vadă un soldat care voia să-i ia şi să-i ducă cine ştie unde; brusc, ca şi cum s-ar fi înţeles, se prinseseră de mânuţe şi o luaseră la goană. Biata Katerina Ivanovna se repezi, ţipând şi plângând, după ei. Te îngrozeai şi în acelaşi timp ţi se rupea inima văzând-o cum fugea, plângând şi gâfâind. Sonia şi Polecika se repeziră după ea.

— Adu-i înapoi, adu-i înapoi, Sonia! Ooh, copii proşti şi nerecunoscători!... Polea! Prinde-i!... Doar eu pentru voi...

Se împiedică şi căzu în plină fugă.

— S-a lovit, i-a dat sângele! O, Doamne! strigă Sonia aplecându-se asupra ei.

Dădură fuga cu toţii, îmbulzindu-se în jurul lor. Raskolnikov şi Lebeziatnikov se apropiaseră printre primii; funcţionarul se grăbi şi el să ajungă, iar după el sergentul, care bombănea: „Aoleu!“ şi dădea din mâini, presimţind că avea să aibă de furcă.

— La o parte! La o parte! strigă gonind oamenii care se înghesuiau în jur.

— Moare! ţipă cineva.

— A înnebunit! zise altul.

— Doamne, îndură-te de ea! spuse o femeie făcându-şi semnul crucii. Copiii i-au prins? Uite că-i aduc, a pus mâna pe ei a mai mărişoară... Tiii, neastâmpăraţii!

Dar când se uitară mai bine la Katerina Ivanovna, văzură că nu se lovise nicidecum de o piatră, cum crezuse Sonia, ci că sângele, care acoperise caldarâmul, îi ţâşnise pe gură, din piept.

— Ştiu ce-i asta, am mai văzut aşa ceva, mormăi funcţionarul către Raskolnikov şi Lebeziatnikov, e oftică; îţi dă sângele şi te sufoci. Aşa s-a întâmplat cu o rudă de-a mea, chiar de curând, am fost martor, a piedut cam un pahar jumate de sânge... dintr-odată... Ce-i de făcut? Moare...

— Pe-aici, pe-aici, duceţi-o la mine! se ruga Sonia. Uitaţi, aici locuiesc!... Uitaţi, în casa asta, a doua de-aici... La mine, la mine, mai repede! spunea ea fugind de la unul la altul. Trimiteţi după un doctor... O, Doamne!

Prin strădaniile funcţionarului, o scoaseră până la urmă la capăt, chiar şi sergentul dădu o mână de ajutor la transportarea Katerinei Ivanovna. O purtară până în odaia Soniei pe jumătate moartă şi o întinseră pe pat. Deşi hemoragia nu încetase, părea să-şi vină în fire. Odată cu Sonia, Raskolnikov şi Lebeziatnikov, în cameră intrară funcţionarul şi sergentul, care gonise mai întâi mulţimea, căci unii veniseră până la uşă. Polecika îi aduse de mână pe Kolea şi pe Lenia, care tremurau şi plângeau. Se adunară îndată şi Kapernaumovii: croitorul însuşi, şchiop şi strâmb, straniu la înfăţişare, cu un păr ţepos care-i stătea ţeapăn pe cap şi cu favoriţi; soţia lui, arătând veşnic speriată, şi câţiva dintre copiii lor, cu feţele încremenite într-o necontenită mirare şi cu gurile deschise. În mijlocul acestui public îşi făcu deodată apariţia Svidrigailov. Raskolnikov se uită la el mirat, neînţelegând de unde apăruse, căci nu-şi amintea să-l fi văzut în mulţime.

Se vorbea despre