un doctor şi despre un preot. Funcţionarul, după ce îi şopti lui Raskolnikov că, după cât se părea, nu mai era nevoie de doctor, puse totuşi să fie chemat unul. Dădu fuga chiar Kapernaumov.

Între timp, Katerina Ivanovna îşi recăpătase suflarea şi hemoragia încetase deocamdată. Se uita cu o privire chinuită, dar atentă şi pătrunzătoare, la Sonia, care, palidă la faţă şi tremurând, îi ştergea cu o batistă broboanele de sudoare de pe frunte; într-un sfârşit ceru să fie ridicată mai sus. O aşezară în capul oaselor pe pat, sprijinind-o din amândouă părţile.

— Copiii unde sunt? întrebă ea cu glasul stins. I-ai adus, Polea? Of, proştilor!... De ce-aţi fugit? Of!

Avea încă sânge pe buzele uscate. Aruncă în jur o privire cercetătoare.

— Vasăzică, aşa locuieşti tu, Sonia! Ei, o dată n-am fost şi eu la tine... s-a nimerit tocmai...

O privi îndurerată.

— Ţi-am distrus viaţa, Sonia... Polea, Lenia, Kolea, veniţi încoace... Ei, uite-i, Sonia, pe toţi, ia-i, ţi-i pun în braţe... pentru mine-i de-ajuns!... Gata balul! Khe!... Daţi-mi drumul, lăsaţi-mă barem să mor liniştită...

O aşezară la loc pe pernă.

— Ce? Preot? Nu trebuie... Vă prisosesc banii?... Eu n-am păcate!... Dumnezeu trebuie să mă ierte şi fără asta... Ştie şi singur cât am suferit!... Iar dacă n-o să mă ierte, atâta pagubă!...

Se cufunda tot mai mult într-un delir zbuciumat. Din când în când tresărea, îşi rotea privirile, îi recunoştea pentru o clipă pe toţi, imediat însă i se înceţoşa iar mintea şi cădea din nou în delir. Respira greu, horcăit, parcă ar fi fiert ceva în gâtul ei.

— Îi spun: „Excelenţa Voastră!...“, începu să strige, odihnindu-se după fiecare cuvânt. Această Amalia Ludvigovna... ah! Lenia! Kolea! Mânuţele în şolduri, mai repede, mai repede, glissez, glissez, pas de basque15! Bate cu picioruşele... Fii un copil graţios.

Du hast Diamanten und Perlen. 16

Cum e mai departe? Ca să cântăm...

 

Du hast die schönsten Augen,

Mädchen, was willst du mehr? 17

Păi da, cum să nu! Was willst du mehr – ce poate să gândească un tăntălău!... Ah, da, şi asta:

Zăceam, la ceasu-amiezii, într-o vale

Din Daghestan... 18

Ah, ce-mi plăcea! Adoram romanţa asta, Polecika!... Ştii, tatăl tău... o cânta pe vremea când eram logodiţi... O, ce zile! Uite, asta dacă am cânta-o! Dar cum era, cum... am uitat... Ia aduceţi-mi aminte, cum e?

Era în culmea agitaţiei şi se căznea să se ridice. În cele din urmă, cu o voce răguşită, înfiorătoare, întretăiată, icnind şi pierzându-şi suflul la fiecare cuvânt, cu o expresie din ce în ce mai înspăimântată, începu:

Zăceam, la ceasu-amiezii, într-o vale

Din Daghestan, în piept cu-o rană grea...

— Excelenţa Voastră, scoase deodată un urlet sfâşietor, cu lacrimile curgându-i şiroaie pe obraji, apăraţi nişte orfani! În numele ospitalităţii răposatului Semion Zaharâci!... Aristocratică, se poate spune!... Ha! tresări venindu-şi în fire şi privindu-i cumva îngrozită pe toţi; o recunoscu însă imediat pe Sonia. Sonia, Sonia! spuse ea blând şi duios, parcă mirată că o vede în faţa ei. Sonia, draga mea, şi tu eşti aici?

O mai ridicară o dată.

— Gata!... E timpul!... Rămâi cu bine, sărmană copilă!... I-au venit de hac gloabei! Stă să craaape! strigă cu disperare şi ură, prăbuşindu-se cu capul pe pernă.

Îşi pierdu din nou cunoştinţa, dar de astă dată pentru scurt timp. Capul îi căzu pe spate, cu faţa suptă şi galbenă în sus şi cu gura deschisă, picioarele i se întinseră spasmodic. Răsuflă adânc şi muri.

Sonia se prăvăli peste ea, o cuprinse cu braţele şi încremeni aşa, cu capul pe pieptul ei uscat. Polecika, lipită de picioarele maică-sii, i le săruta plângând în hohote. Kolea şi Lenia, care nu înţeleseseră încă ce se întâmpla, dar simţeau că era ceva îngrozitor, îşi aşezară mâinile unul pe umerii celuilalt şi, privindu-se ţintă în ochi, deschiseră în acelaşi timp gurile şi începură să ţipe. Erau costumaţi încă amândoi: el cu turbanul, ea cu scufia cu pană de struţ.

Dar cum o fi ajuns deodată „diploma de merit“ pe pat, alături de Katerina Ivanovna? Era chiar acolo, lângă pernă; Raskolnikov o văzu.

Se duse la fereastră. Lebeziatnikov se repezi după el.

— A murit! zise.

— Rodion Romanovici, am să vă spun două lucruri importante, spuse apropiindu-se Svidrigailov.

Lebeziatnikov îi cedă imediat locul şi, discret, se făcu nevăzut. Svidrigailov îl trase în cel mai îndepărtat ungher pe Raskolnikov, care nu-şi ascunse mirarea.

— Toate treburile astea, adică înmormântarea şi celelalte, le iau asupra mea. Ştiţi că e nevoie de bani şi v-am spus că mie-mi prisosesc. Pe micuţii ăştia doi şi pe Polecika o să-i aranjez la vreun aşezământ mai bun