— Îmi place să cred că eu sunt amicul tău, Yossarian, spuse capelanul cu o sinceritate umilă. Şi cu siguranţă că m-au prins. Au numărul meu şi mă ţin sub supraveghere; fac ce vor din mine. Asta mi-au spus la interogatoriu.

  — Nu, nu cred că la tine s-a referit, conchise Yossarian. Cred că trebuie să fie altcineva, de pildă Nately sau Dunbar. Ştii, cineva care a fost ucis în război, ca de pildă Clevinger, Orr, Dobbs, Puştiul Sampson sau McWatt.

  Yossarian respiră speriat şi clătină din cap.

  — Acum mi-am dat seama! exclamă el. I-au înhăţat pe toţi amicii mei, nu? Am rămas numai eu şi Joe Flămândul.

  Se cutremură de groază, văzându-l pe capelan pălind.

  — Ce este, domnule capelan?

  — A murit Joe Flămândul.

  — Doamne, nu! În misiune?

  — A murit în somn, în timp ce visa ceva. Au găsit un motan pe faţa lui.

  — Bietul de el! spuse Yossarian şi începu să plângă, ascunzându-şi lacrimile în scobitura umărului.

  Capelanul plecă fără să-şi ia rămas-bun. Yossarian mâncă ceva şi apoi adormi. O mână îl scutură, trezindu-l în mijlocul nopţii. Deschise ochii şi văzu un bărbat slab şi rău, îmbrăcat cu un halat şi o pijama de spital, care-l privi cu un zâmbet afectat şi nesuferit şi îi spuse batjocoritor:

  — L-am înhăţat pe amicul tău, băiete. L-am înhăţat pe amicul tău.

  Yossarian se enervă.

  — Ce tot îndrugi? strigă el, începând să intre în panică.

  — Vei afla, băiete. Vei afla.

  Yossarian se repezi la beregata torţionarului lui cu o mână, dar omul îi alunecă printre degete fără efort şi dispăru pe coridor, râzând cu răutate. Yossarian zăcea tremurând, cu pulsul bubuind. Era scăldat într-o sudoare rece. Se întrebă cine era amicul lui. În spital era întuneric şi o linişte desăvârşită. Nu avea ceas ca să ştie cât era ora. Era treaz de-a binelea şi ştia că era ţintuit de pat, captiv al uneia dintre acele nopţi de insomnie care durează o veşnicie, până la ivirea zorilor. O răceală cumplită i se strecură pulsând în picioare. Îi era frig şi se gândi la Snowden; nu fusese niciodată amicul lui, dar era un puşti vag cunoscut, care era grav rănit şi îngheţat de frig, sub pata de lumină galbenă şi aspră a soarelui ce i se revărsa pe faţă dinspre hubloul din stânga, când Yossarian se târî în sectorul din spate al avionului, pe deasupra compartimentului pentru bombe, după ce Dobbs îl implorase prin interfon să-l ajute pe mitralior. Lui Yossarian i se întoarse stomacul pe dos când revăzu în minte scena aceea macabră; era absolut revoltat şi stătu înfricoşat pe loc câteva clipe, înainte de a coborî, ghemuit pe mâini şi genunchi, în tunelul îngust de deasupra compartimentului pentru bombe de lângă lada ruginită şi sigilată, în care se afla trusa de prim-ajutor. Snowden zăcea pe spate, pe jos, cu picioarele desfăcute, încă stingherit şi împovărat de costumul de protecţie, de casca de protecţie, de harnaşamentul paraşutei şi de vesta de salvare. Nu departe, tot pe jos, zăcea micul mitralior din coada avionului, într-un leşin al morţii. Rana pe care o văzu Yossarian era pe partea exterioară a coapsei lui Snowden, mare şi adâncă, precum o minge de fotbal, la prima vedere. Era imposibil de spus unde se terminau zdrenţele salopetei îmbibate de sânge şi unde începea carnea sfârtecate.

  În trusa de prim-ajutor nu exista morfină, nimic care să-i aline lui Snowden durerea, în afară de şocul paralizant al rănii căscate hidos. Cele douăsprezece fiole de morfină fuseseră furate din cutia lor şi înlocuite cu un bilet cu un scris îngrijit: „Ce este bine pentru M & M Enterprises este bine pentru ţară. Milo Minderbinder”. Yossarian îl înjură pe Milo şi duse două aspirine la buzele cenuşii, incapabile să le primească. Dar mai întâi aplică repede un garou în jurul coapsei lui Snowden, pentru că nu-i veni altceva în minte în primele momente, când toate simţurile îi erau răvăşite, când ştia că trebuia să acţioneze competent şi imediat şi se temea că s-ar putea pierde cu totul. Snowden îl privea tot timpul, fără să spună nimic. Nu-i ţâşnea sânge din nici o arteră, dar Yossarian se prefăcu absorbit cu totul de improvizarea unui garou, pentru că aplicarea unui garou era o treabă pe care nu ştia cum s-o facă. Lucra cu o dibăcie şi o seriozitate simulată, simţind privirea stinsă a lui Snowden lipită de el. Îşi veni în fire înainte de a termina cu garoul şi îl slăbi imediat, ca să elimine pericolul unei cangrene. Avea acum mintea limpede şi ştia cum să procedeze. Scotoci prin trusa de prim-ajutor după o foarfecă.

  — Mi-e frig, spuse încet Snowden. Mi-e frig.

  — O să te faci bine, puştiule, îl încurajă zâmbind Yossarian. O să te faci bine.

  — Mi-e frig, spuse din nou Snowden cu un glas firav, de copil. Mi-e frig.

  — Stai liniştit, spuse Yossarian, fiindcă nu ştia ce altceva putea să spună. Stai liniştit.

  — Mi-e frig, scânci Snowden. Mi-e frig.

  — Stai liniştit. Stai liniştit.

  Lui Yossarian îi era frică şi se mişcă mai repede. Găsi în sfârşit o foarfecă şi începu să taie cu grijă salopeta lui Snowden în sus, deasupra rănii, până sub vintre. Sfârtecă stofa de gabardină în jurul coapsei, în linie dreaptă. Micuţul mitralior din coada avionului se trezi în timp ce Yossarian tăia cu foarfeca, îl văzu şi leşină din nou. Snowden îşi deplasă capul în partea cealaltă, ca să-l privească mai direct pe Yossarian. O lumină întunecată, din străfunduri, licărea în ochii lui vlăguiţi şi apatici. Stânjenit, Yossarian încercă să nu se uite la el. Începu să taie în jos prin salopetă, de-a lungul cusăturii interioare. Din rana deschisă – era un tub de os subţire ceea ce vedea el întinzându-se adânc în fluidul purpuriu de