partide de vânătoare, un nobil senior îşi slobozise greşit săgeata şi-l lovise pe fiul surorii lui. Săgeata îi intrase printr-un ochi şi-i ieşise prin ceafă. Băiatul încă mai respira şi acel stăpân al său îi cerea lui Baudolino să facă tot ce putea face un om al lui Dumnezeu.

Baudolino zise: „Datoria stâlpnicului este să-şi vadă venind încă de departe propriile-i gânduri. Ştiam, că ai să vii, dar ai pierdut mult timp şi tot atâta vei face şi la întoarcere. Lucrurile din lumea asta merg aşa cum trebuie să meargă. Află că băiatul moare chiar în clipa asta, uite, acum a şi murit, Dumnezeu să aibă milă de el!”

Călăreţul se întoarse, iar băiatul murise. Când se află vestea, mulţi din Selimbria strigau că Baudolino avea darul clarviziunii şi că văzuse ce se-ntâmpla la multe mile depărtare. Se afla însă nu prea departe de stâlp biserica Sfântul Mardonie, al cărei preot îl ura pe Baudolino, care-i sustrăgea de luni de zile ofertele vechilor săi credincioşi. Acesta începu să spună că acela al lui Baudolino fusese o mândreţe de miracol şi că miracole din acelea ştia să facă orişicine. Se duse sub stâlp şi-i strigă lui Baudolino că, dacă un stâlpnic nu era în stare nici măcar să scoată o săgeată dintr-un ochi, era ca şi cum băiatul acela l-ar fi omorât el.

Baudolino răspunse: „Grija de a-i mulţumi pe oameni ne face să pierdem orice înflorire spirituală.”

Preotul aruncă în el cu o piatră şi numaidecât câţiva zănatici i se alăturară potopind cu pietre şi cu bolovani balconul. Aruncară cu pietre toată ziua, pe când Baudolino stătea pe vine în pavilion cu capul în mâini. Plecară numai când se lăsă noaptea.

 

În dimineaţa următoare, Nicetas se duse să vadă ce i se întâmplase prietenului său şi nu-l mai văzu acolo. Stâlpul nu mai era locuit. Se întoarse acasă neliniştit, şi-l descoperi pe Baudolino în grajdul lui Teofilact. Umpluse o putină cu apă şi cu un cuţit îşi răzuia de pe el toată murdăria pe care o adunase. Îşi tăiase frumos barba şi părul. Era arămit de soare şi de vânt, nu părea prea slăbit, numai că nu prea putea sta drept şi-şi mişca braţele şi picioarele ca să-şi descleşteze muşchii spinării.

„Ai văzut. Singura dată din viaţa mea când am spus adevărul şi numai adevărul, m-au lapidat.”

„Li s-a-ntâmplat asta şi apostolilor. Deveniseşi un om sfânt şi te descurajezi pentru atâta lucru?”

„Poate că aşteptam un semn din cer. În lunile astea am strâns bani, nu puţini. L-am trimis pe unul dintre fiii lui Teofilact să-mi cumpere haine, un cal şi un catâr. Pe-aici, pe undeva, prin casă trebuie să mai fie şi armele mele.”

„Aşadar, pleci?” întrebă Nicetas.

„Da”, zise, „stând pe stâlpul acela am înţeles multe lucruri. Am înţeles că am păcătuit, dar niciodată ca să-mi scot putere şi bogăţii. Am înţeles că, dacă vreau să fiu iertat, trebuie să plătesc trei datorii. Prima datorie: îmi făgăduisem din nou să-i pun o lapidă lui Abdul şi pentru asta ţinusem racla lui cu capul Botezătorului. Banii au sosit din altă parte, şi-i mai bine aşa, pentru că nu vin din simonie, ci din daruri de la buni creştini. Voi găsi iarăşi locul unde l-am înmormântat pe Abdul şi acolo voi ridica o capelă.”

„Dar nu-ţi mai aduci aminte nici măcar unde a fost ucis!”

„Domnul mă va călăuzi şi ţin minte pe dinafară harta lui Cosmas. A doua datorie: dădusem o făgăduinţă sacră bunului meu tată Frederic, ca să nu mai spun că şi episcopului Oto şi până acum nu mi-am îndeplinit-o. Trebuie să ajung în împărăţia Preotului Ioan. Altfel înseamnă că mi-am cheltuit viaţa în zadar.”

„Dar aţi văzut cu ochii că nu există!”

„Am văzut cu ochii că n-am ajuns acolo. E altceva.”

„Dar vă dăduserăţi seama că eunucii minţeau.”

„Că poate minţeau. Dar nu putea să mintă episcopul Oto şi spusa tradiţiei, care crede că Preotul e pe undeva!”

„Dar nu mai eşti tânăr ca atunci când ai încercat prima oară!”

„Dar sunt mai înţelept. A treia datorie: am un fiu sau o fiică, pe-acolo. Şi tot acolo-i Ypatia. Vreau să-i regăsesc şi să-i ocrotesc cum mi-e datoria.”

„Dar au trecut mai mult de şapte ani!”

„Mica făptură o fi având mai mult de şase. Ce, oare un fiu de şase ani nu mai e fiul tău?”

„Dar ar putea fi un băiat şi prin urmare un satir-ce-nu-se-vede-niciodată!”

„Şi ar putea fi şi o mică ypatie. Voi iubi creatura aceea în orice caz.”

„Dar nu ştii unde sunt munţii în care s-au refugiat!”

„O să-i caut.”

„Dar Ypatia poate şi-a uitat de tine; poate n-o să vrea să-l vadă pe cel cu care şi-a pierdut apatia!”

„N-o cunoşti pe Ypatia. Ea mă aşteaptă.”

„Dar erai bătrân de pe când te-a iubit, acum o să-i pari un moşneag!”

„N-a văzut niciodată bărbaţi mai tineri.”

„Dar îţi vor trebui ani şi ani ca să te-ntorci în locurile acelea şi să te duci şi mai departe!”

„Noi cei din Frascheta avem capul mai tare decât păsăroiul.”

„Dar cine-ţi spune că vei trăi până la capătul călătoriei tale?”

„Când călătoreşti, întinereşti.”

 

N-a mai fost chip. În ziua următoare Baudolino îl îmbrăţişă pe Nicetas, familia acestuia întreagă şi pe gazdele sale. Încălecă pe cal cu oarecare greutate, trăgându-şi după el catârul cu multe provizii şi cu spada atârnată de şa.

Nicetas îl văzu dispărând în depărtare şi fluturându-şi încă mâna, dar fără să se-ntoarcă, luând-o drept către împărăţia Preotului Ioan.

 

 

 

40

Baudolino nu mai este

 

Nicetas se duse să-l viziteze pe Pafnutie. Îi povesti totul de-a fir a păr, din clipa în care-l întâlnise pe Baudolino la Sfânta Sofia şi toate câte Baudolino i