sus, Baudolino o prinse şi trase în sus coşul. Luă numai pâinea şi măslinele şi dădu înapoi restul. „Acum lasă-mă, te rog”, îi strigă lui Nicetas. „Ceea ce voiam să-nţeleg spunându-ţi povestea mea am înţeles. Nu mai avem nimic să ne spunem. Îţi mulţumesc că m-ai ajutat să ajung aici unde sunt acum.”

Nicetas se ducea să-l vadă în fiecare zi, Baudolino îl saluta cu un gest şi tăcea. Odată cu trecerea timpului, Nicetas îşi dădu seama că nu mai era nevoie să-i ducă de mâncare, pentru că la Selimbria se răspândise zvonul că, după secole, un alt om sfânt se izolase în vârful unui stâlp, şi fiecare se ducea şi-şi făcea cruce dedesubt, punând în coş ceva de mâncat şi de băut. Baudolino trăgea sus frânghia, ţinea pentru sine puţinul ce i-ar fi ajuns pentru ziua aceea şi fărâmiţa restul pentru nenumăratele păsări care se-nvăţaseră să se adune pe balustradă. Numai de ele se mai îngrijea.

 

Baudolino stătu acolo sus vara toată fără să rostească un cuvânt, ars de soare, chiar dacă se retrăgea adeseori înăuntrul pavilionului, ameţit de căldură. Defeca şi urina bineînţeles noaptea, în afara balustradei şi i se vedeau nevoile la rădăcina stâlpului, mici, ca de capră. Îi creştea barba şi părul şi era atât de murdar, că se vedea, ba chiar începea să se simtă, până şi de jos.

Nicetas trebui să lipsească de două ori din Selimbria. La Constantinopole, Balduin de Flandra fusese numit basileu, şi latinii începeau treptat-treptat să invadeze imperiul, dar Nicetas trebuia să aibă grijă de proprietăţile lui. Deocamdată, la Niceea, se alcătuia acum ultimul bastion al imperiului bizantin, iar Nicetas credea că ar fi trebuit să se mute acolo, unde ar fi fost nevoie de un sfetnic cu experienţa lui. De aceea se cerea să caute legături şi să pregătească acea nouă şi foarte primejdioasă călătorie.

De fiecare dată când se întorcea, vedea o mulţime tot mai mare la rădăcina stâlpului. Careva se gândise că un stâlpnic, aşa de curăţit prin permanenta-i jertfă, nu putea să nu aibă o adâncă înţelepciune şi se urca pe scară ca să-i ceară sfat şi alinare. Îi povestea despre necazurile lui, iar Baudolino răspundea, de pildă: „Dacă eşti mândru, eşti diavolul. Dacă eşti trist, eşti fiul său. Iar dacă-ţi faci griji pentru o mie de lucruri, eşti servitorul lui fără răgaz.”

Un altul îi cerea părerea ca să răspice o neînţelegere cu un vecin al lui de lângă casă. Iar Baudolino zicea: „Fii ca o cămilă: poartă-ţi povara păcatelor şi ia-te după paşii celui ce cunoaşte căile Domnului.”

Un altul, iarăşi, îi spunea că noră-sa nu putea să aibă un copil. Şi Baudolino: „Tot ce poate gândi un om despre cele ce sunt sub cer şi dincolo de cer e zadarnic. Numai cel ce nu conteneşte în pomenirea lui Hristos se află în adevăr.”

„Cât e de înţelept”, ziceau aceia şi-i lăsau câte o monedă, plecând plini de mângâiere.

 

Veni şi iarna, iar Baudolino stătea aproape totdeauna zgribulit în pavilion. Ca să nu fie nevoit să asculte lungi istorii de la cei care veneau pe la el, începu să le-o ia înainte. „Tu iubeşti pe cineva cu toată inima ta, dar eşti uneori apucat de îndoiala că fiinţa asta nu te iubeşte cu aceeaşi căldură”, zicea el. Iar acela: „Cât este de adevărat! Tu ai citit în inima mea ca-ntr-o carte deschisă! Ce trebuie să fac?” Iar Baudolino: „Taci, şi nu te mai măsura pe tine însuţi.”

Unui om gras, care venea la urmă urcând cu multă greutate, îi spuse: „Te trezeşti în fiecare dimineaţă că te doare gâtul şi cu greu îţi pui încălţările.” „Aşa este”, zicea acela, minunându-se. Iar Baudolino: „Nu mânca timp de trei zile. Dar nu te trufi pentru ajunarea ta. În loc să te împăunezi, mai bine mănâncă nişte carne. E mai bine să mănânci carne decât să te lauzi. Şi primeşte-ţi durerile ca tribut pentru păcatele tale.”

Veni un tată şi spuse că fiul său era acoperit de plăgi dureroase. Îi răspunse: „Spală-l de trei ori pe zi cu apă şi sare şi de fiecare dată rosteşte cuvintele: Fecioară Ypatia, ai grijă de fiul tău.” Acela se duse şi după o săptămână se întoarse spunând că plăgile începuseră să se vindece, îi dădu nişte monede, un porumbel şi o damigeană cu vin. Toţi strigară că-i o minune şi cine era bolnav se ducea la biserică şi se ruga: „Fecioară Ypatia, ai grijă de fiul tău.”

Urcă pe scară un om sărăcăcios îmbrăcat şi întunecat la faţă. Baudolino îi spuse: „Eu ştiu ce ai tu. Porţi în inimă ranchiună împotriva cuiva.”

„Tu ştii totul”, îi zise acela.

Baudolino îi spuse: „Dacă cineva vrea să facă rău pentru rău, poate să rănească un frate şi printr-un semn. Ţine-ţi totdeauna mâinile la spate.”

Veni un altul cu ochii trişti şi îi spuse: „Nu ştiu de ce rău sufăr.”

„Ştiu eu”, zise Baudolino. „Eşti un apatic.”

„Cum pot să mă vindec?”

„Apatia se manifestă prima oară când iei seama la marea încetineală cu care se mişcă soarele.”

„Şi atunci?”

„Nu te uita niciodată la soare.”

„Nu i se poate ascunde nimic”, ziceau oamenii din Selimbria.

„Cum poţi să fii atât de înţelept?” îl întrebă unul. Iar Baudolino: „Pentru că mă ascund.”

„Cum te poţi ascunde?”

Baudolino întinse o mână şi-i arătă palma. „Ce vezi în faţa ta?” întrebă el. „O palmă”, răspunse acela.

„Vezi cât de bine ştiu să mă ascund?”, zise Baudolino.

 

Veni din nou primăvara. Baudolino era tot mai murdar şi mai păros. Era acoperit de păsări care năvăleau în stoluri şi culegeau viermii care începuseră să locuiască pe trupul său. Fiindcă trebuia să hrănească toate făpturile acelea, lumea îi umplea iarăşi şi iarăşi, de mai multe ori pe zi, coşul.

Într-o dimineaţă, sosi un om călare, gâfâind şi plin de pulbere, îi spuse că, în timpul unei