„Atunci Frederic a căzut victimă doar unui rău neobişnuit şi necunoscut, şi nu a fost ucis?”

„I-a fost luată viaţa, cu siguranţă, dar de către cel care 1-a aruncat în apă.”

„Păi acela am fost eu!”

„E un adevărat păcat. Te simt frământat. Linişteşte-te. Tu ai făcut-o crezând că faci bine, şi nu, desigur, ca să obţii moartea lui.”

„Dar l-am făcut să moară!”

„Asta eu n-o numesc ucidere.”

„Ba eu o numesc!”, strigă Baudolino. „Eu l-am făcut pe tatăl meu prea iubit să se-nece, în timp ce el era viu! Eu...” se făcu şi mai palid, şopti nişte cuvinte fără legătură şi leşină.

Se deşteptă pe când Nicetas îi punea nişte cârpe ude şi reci la cap. Pafnutie plecase, poate simţindu-se vinovat că-i destăinuise lui Baudolino, ca să arate cât de bine vedea el, un adevăr groaznic.

„Acum caută să stai liniştit”, îi spunea Nicetas, „înţeleg că eşti tulburat, dar a fost o fatalitate; l-ai auzit pe Pafnutie, oricine l-ar fi crezut mort pe omul acela. Şi eu am auzit povestindu-se cazuri de moarte aparentă care au înşelat pe orice medic.”

„Eu mi-am ucis tatăl”, continua să repete Baudolino, zguduit acum de un tremur febril, „eu fără s-o ştiu, îl uram, pentru că-i dorisem soaţa, pe mama mea adoptivă. Eu am fost mai întâi adulter, apoi ucigaş de părinte şi purtându-mi cu mine lepra asta am mânjit apoi cu sămânţa mea incestuoasă pe cea mai curată dintre fecioare făcând-o să creadă că aceea era extaza ce-i fusese făgăduită. Eu sunt un asasin, pentru că l-am ucis pe Poet şi era nevinovat...”

„Nu era nevinovat, era cuprins de o poftă nebunească; el încerca să te ucidă pe tine, te-ai apărat.”

„L-am învinuit pe nedrept de omorul pe care-l săvârşisem eu, l-am ucis pe el ca să nu recunosc că trebuie să mă pedepsesc pe mine însumi, am trăit toată viaţa în minciună, vreau să mor, să mă cufund în Infern şi să pătimesc o veşnicie întreagă...”

Era în zadar să-ncerce să-l liniştească şi nu se mai putea face nimic pentru a-l vindeca. Nicetas îl puse pe Teofilact să prepare o fiertură de ierburi adormitoare şi i-o dădu să o bea. Peste vreo câteva minute Baudolino dormea un somn cum nu se poate mai neliniştit.

Când se deşteptă iarăşi, a doua zi, respinse o cană de fiertură pe care i-o întindeau, ieşi, se aşeză sub un copac şi rămase acolo în tăcere, cu capul în mâini, toată ziua, iar în dimineaţa următoare era tot acolo. Nicetas hotărî că în asemenea cazuri leacul cel mai bun este vinul şi-l convinse să bea pe săturate ca şi cum ar fi fost un leac. Baudolino rămase într-o stare de continuă ameţeală sub copac timp de trei zile şi trei nopţi.

În zorii celei de-a patra dimineţi, Nicetas se duse să-l caute şi nu-l mai găsi. Scotoci prin toată grădina şi prin toată casa, dar Baudolino dispăruse. Temându-se să nu se fi hotărât să săvârşească vreun fapt disperat, Nicetas îl trimise pe Teofilact şi pe fiii săi să-l caute prin toată Selimbria şi pe câmpurile din jur. Se întoarseră după vreo două ceasuri strigându-l pe Nicetas să vină să se uite. Îl duseră pe maidanul acela, aproape în afara oraşului, pe unde intrând văzuseră stâlpul eremiţilor de altădată.

O ceată de curioşi se grămădiseră la picioarele stâlpului şi arăta în sus. Coloana era de piatră albă, înaltă aproape cât o casă cu două caturi. În vârf se lărgea într-un fel de balcon pătrat, înconjurat de un parapet făcut din stâlpişori rari şi o balustradă, şi ele tot din piatră. În mijloc se ridica un mic pavilion. Tot ceea ce se înălţa din coloană era foarte puţin, căci, dacă stăteai aşezat pe balconaş, trebuia să-ţi laşi picioarele să spânzure-n jos, iar în micul pavilion abia putea încăpea un om ghemuit şi cu genunchii la gură. Cu picioarele afară, acolo sus şedea Baudolino şi se vedea că-i gol ca un vierme.

Nicetas îl chemă, îi strigă să coboare, încercă să deschidă uşiţa care, la rădăcina coloanei, ca la toate construcţiile de felul ăsta, dădea înăuntru pe o scară spiralată ce urca până la balconaş. Însă uşa, cu toate că acum nu se mai închidea bine, fusese zăvorâtă pe dinăuntru.

„Coboară, Baudolino, ce vrei să faci acolo, sus?” Baudolino răspunse ceva, dar Nicetas nu auzea bine. Ceru să meargă cineva să-i aducă o scară destul de lungă. O căpătă, se urcă cu greu şi se pomeni cu capul lângă picioarele lui Baudolino. „Ce vrei să faci?” îl întrebă el iar.

„Să rămân aici. Acum începe ispăşirea mea. Voi căuta să ating singurătatea de odinioară faţă de orice părere şi închipuire, să nu mai simt nici mânie, nici dorinţă şi nici măcar judecată şi gândire, să mă dezleg de orice legătură, să mă-ntorc la simplitatea absolută ca să nu mai văd nimic, decât slava întunericului. Mă voi goli de suflet şi de intelect, voi ajunge dincolo de domnia minţii, în beznă îmi voi urma drumul pe căi de foc...”

Nicetas îşi dădu seama că repeta acum lucruri auzite de la Ypatia. Aşa de mult doreşte acest nefericit să fugă de orice patimă, gândi el, încât stă izolat aicea sus şi caută să devină aidoma aceleia pe care încă o mai iubeşte. Dar nu-i spuse asta. Îl întrebă numai cum dorea să supravieţuiască.

„Mi-ai povestit că eremiţii coborau un coşuleţ cu o frânghioară”, zise Baudolino, „iar credincioşii lăsau de pomană hrana care le rămânea sau chiar mai bine dacă le rămânea de la vitele lor. Şi puţină apă, chiar dacă poţi suferi setea şi aştepta să cadă când şi când ploaia.”

Nicetas suspină, coborî, puse să se caute un coş cu frânghie, îl umplu cu pâine, verdeţuri fierte, măsline şi câteva bucăţi de carne; unul dintre fiii lui Teofilact aruncă frânghia în