fel putem crede şi despre elixirul acela întăritor. Dacă un întăritor de felul ăsta ar exista, ar pune gheara pe el orice strateg, ca să-şi însufleţească şi să-i trimită din nou la bătălie pe oştenii săi răniţi. Pe de altă parte, mi-ai povestit la ce preţ v-au vândut minunăţiile astea: era aşa de ridicol, că abia plătea osteneala de a lua apă de la izvor şi-a o turna în sticluţe. Acum lasă-mă să-ţi spun ceva şi despre urechea lui Dionisie. Cea a lui Ardzrouni n-am auzit niciodată să fi funcţionat. Jocuri de felul ăsta pot să reuşească atunci când depărtarea dintre crăpătura în care se vorbeşte şi cea prin care se ascultă este foarte mică, la fel ca atunci când duci mâinile pâlnie la gură, ca să te faci auzit ceva mai departe. Dar în castel tunelul care ducea de la un cat la altul era complicat şi întortocheat şi trecea prin ziduri groase... Ardzrouni v-a şi pus să încercaţi născocirea aceea?”

„Nu”

„Vezi? O arăta oaspeţilor, se împăuna cu ea şi atât. Chiar dacă Poetul tău ar fi încercat să-i vorbească lui Frederic, iar Frederic ar fi fost treaz, ar fi auzit cel mult un murmur nelămurit ieşind din gura aceea de Meduză. Poate de câteva ori Ardzrouni o fi folosit născocirea aceea ca să sperie pe cineva care a vrut să doarmă în încăperea ca să-l facă să creadă că erau fantome în ea, şi nimic mai mult. Prietenul tău, Poetul, nu putea să-i fi trimis nici un mesaj lui Frederic.”

„Dar cupa goală de pe jos, focul din cămin...”

„Tu mi-ai spus că Frederic în seara aceea nu se simţea bine. Călărise toată ziua, sub soarele din ţinuturile acelea, care arde şi face rău celui ce nu e obişnuit; venea după zile şi zile întregi de peregrinări neîncetate şi de bătălii... Era cu siguranţă obosit, slăbit şi poate a fost cuprins de febră. Ce faci când simţi că tremuri şi ai fierbinţeală noaptea? Cauţi să te-nveleşti, însă, dacă ai fierbinţeală, te ia cu tremur şi sub învelitori. Împăratul tău a aprins focul în cămin. Apoi s-a simţit şi mai rău decât înainte, a fost cuprins de teama de a fi fost otrăvit şi a sorbit nefolositorul antidot.”

„Dar de ce s-a simţit şi mai rău?”

„Aici nu-s aşa de sigur, dar, dacă judecăm bine, vedem numaidecât că încheierea nu poate fi decât una singură. Descrie-mi din nou vatra aceea, ca să o pot vedea bine.”

„Erau lemne puse peste un strat de vreascuri uscate, erau crengi cu bobiţe parfumate şi pe urmă bucăţi dintr-o materie închisă la culoare, cred că era cărbune, dar acoperit cu o substanţă uleioasă...”

„Era naphta sau bitumen, care de pildă se găseşte-n cantitate mare în Palestina, în marea cea numită Moartă, unde ceea ce crezi că-i apă e atât de groasă, că, dacă intri în marea aceea, nu te duci la fund, ci pluteşti ca o barcă. Pliniu scrie că substanţa asta are o înrudire aşa de mare cu focul, că, de cum o apropii de el, îl face să scoată văpăi. Cât despre cărbune, ştim cu toţii ce anume este dacă, aşa cum spune Pliniu, se scoate din stejari, arzând nişte ramuri verzi clădite grămadă în forma unui con, îmbrăcat în argilă umezită pe care s-au făcut nişte găuri ca să lase să iasă, în timpul arderii, toată umezeala. Dar uneori se face şi cu alt lemn, căruia nu i se cunosc bine virtuţile. Acum mulţi medici au observat ce i se-ntâmplă cuiva care a tras în el aburii unui cărbune rău, devenit şi mai primejdios din îmbinarea sa cu anumite soiuri de bitumen. Se dă drumul unor efluvii otrăvitoare, mult mai ascunse şi mai nevăzute decât fumul pe care-l scoate în chip firesc un foc aprins, căci în cazul ăsta-l faci să iasă deschizând fereastra. Aceste emanaţii nu le vezi, se împrăştie şi, dacă locul e închis, se opresc pe loc. Ţi-ai putea da seama de ele pentru că, atunci când aceste exhalaţii ajung în atingere cu flacăra unei candele, o colorează în albastru. Dar de obicei, când cineva îşi dă seama de asta, e prea târziu, suflarea aceea rea a şi înghiţit aerul curat pe care-l avea în preajmă. Nefericitul care soarbe aerul acela stricăcios simte o mare greutate în cap, un clopoţit în urechi, respiră cu greutate şi i se-ntunecă vederea... Prea bune motive ca să se creadă otrăvit şi să bea un antidot, şi aşa a făcut şi împăratul tău. Dar, dacă după ce ai simţit aceste stări rele nu ieşi numaidecât din locul acela corupt sau dacă cineva nu te târăşte afară, se-ntâmplă şi mai rău. Te simţi cotropit de un somn adânc, cazi şi, în ochii celui care te va găsi după aceea o să pari mort, fără suflare, fără căldură, fără bătăi la inimă, cu membrele înţepenite şi cu chipul de o paloare foarte mare... Chiar şi medicul cel mai priceput va crede că vede un cadavru. Se ştie că unii oameni au fost înmormântaţi în starea aceea, pe când dimpotrivă, ar fi trebuit să fie îngrijiţi, cu prişniţe reci la cap şi cu băi la picioare şi cu frecarea întregului trup cu uleiuri ce pun umorile în mişcare.”

„Tu”, zise atunci Baudolino, palid ca faţa lui Frederic în dimineaţa aceea, „tu vrei să-mi spui oare că noi l-am crezut mort pe împărat, iar el era viu?”

„Aproape sigur că da, sărmane prietene. A murit când a fost aruncat în râu. Apa îngheţată a început într-un fel să-l învie, şi asta ar fi fost până şi ea o îngrijire bună, dar, încă lipsit de simţire, a început să respire, a înghiţit apă şi s-a înecat. Când l-aţi tras la mal ar fi trebuit să vă uitaţi dacă avea înfăţişarea unui înecat...”

„Era umflat. Eu ştiam că nu putea să fie astfel şi am crezut că aşa mi se pare, în faţa resturilor acelora sărmane, zgâriate de pietrele din râu...”

„Un mort nu